Un dialog asupra viciilor fiului ascultător

“Şi se apropiau de el toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-I asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.
Şi a zis: Un om avea doi fii…
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luc., 15, 25-32)


După ce a citit articolul meu din luna octombrie 2009 Câteva reflecţii asupra virtuţilor fiului risipitor, o cititoare de peste mări şi ţări a pus mâna pe „condei” şi am ajuns, astfel, să purtăm o corespondenţă pe care eu, unul, o găsesc vrednică de a fi împărtăşită cu alţi căutători spirituali. Numele de Anto şi Luke sunt, dacă pot spune aşa, numele noastre de scenă...

Anto a spus: E într-adevăr un drum al întoarcerii spre sine iar drumul reîntoarcerii tale e cărarea care duce spre... Acasă...eşti de fapt făcătorul propriei tale minuni, unice şi celei mai importante.

Care este însă citirea simbolului în cazul fratelui care nu părăseşte casa şi care nu iese nici din cuvântul tatălui..? Să nu fi avut nevoie de această trezire spirituală? Ar fi făcut, poate, la fel, dar i-a lipsit curajul?

Rămânerea acasă a celuilalt cred că e o ataşare la o matrice, e tot o devenire spirituală pe un alt drum, poate mai puţin anevoios, însă ceva mai lung.

Întoarcerea fiului risipitor e un drum care nu se poate face decât de unul singur...e pribegia fiecăruia spre lumină.

Luke: Mulţumesc, Anto, îl vedeam în sinea mea şi pe fiul ascultător, dar prea puţin mă regăseam în el, ştiam doar că e acolo, e un pol al antitezei. Dar tu ai mare dreptate, se cuvine a cugeta şi la el, pentru că, deşi, poate, nu ne place sa recunoaştem, în multe ipostaze ale vieţii jucăm şi rolul fiului „păstrător". Dacă îmi permiţi, aş dezvolta rodnica ta idee într-un articol separat "Câteva reflecţii asupra păcatelor fiului ascultător." De ce îţi cer permisiunea? Pentru că, pe lângă faptul că ideea îţi aparţine, ştiu că eşti şi în stare s-o dezvolţi.

Anto a spus: Be my guest:) Azi sunt cam râzăreaţă, aşa că citeşte printre rânduri…citesc Osho şi am impresia uneori ca citesc scenariul unui film cu Woody Allen…
Vorbind de fiul ascultător, îl văd ca pe un pol al antitezei, cum zici tu, numai dacă îl priveşti static faţă de celălalt, care e, să zicem, aventurierul…
De ce însă îl socoţi pe cel «păstrător» - păcătos? Care ar fi păcatele fiului «păstrător», faptul că rămâne acasă şi nu are curajul separării de familie/de tatăl lui? El e încă un pic în întârziere în devenirea lui spirituală şi astfel se explică mirarea lui de la sfârşit când nu înţelege gestul tatălui care răsplăteşte ..sosirea…celui risipitor iar primul nu înţelege de ce el, «păstrătorul» şi ascultătorul, nu are parte de acelaşi festin.

Cel mare, într-un fel sau altul, nu s-a risipit destul… e într-un proces mai lent de golire şi în acelaşi timp de umplere (de iniţiere) şi asta datorită siguranţei şi confortului părintesc; nu ni se spune nicăieri cum că ar fi fost căsătorit…asta poate ar fi accelerat lucrurile…

Luke: „….Iar fiul cel mare era la ţarină…(…). Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga…”

Întoarcerea risipitorului acasă îl găseşte pe fratele ascultător la ţarină, unde probabil conduce lucrările agricole, în numele tatălui.

„…El e încă un pic în întârziere în devenirea lui spirituală…”

Fiul păstrător, ca să mă exprim tot în limbaj biblic, este înzestrat cu mulţi talanţi, şi are şi capacitatea de a-i înmulţi, de aceea ajunge, nu ni se spune când, să aibă o imagine superlativă asupra propriei persoane…El nu a avut nevoie de efort, de aventură, de risipă, rătăcire şi suferinţă, pentru a înţelege că cel mai bine din lume este tot Acasă. Ce putem spune despre fratele ascultător, dacă este să îl privim fără nicio raportare la fratele risipitor? Nu ştim dacă e căsătorit sau nu, Isus nu e foarte explicit, dar statusul marital trebuie să fie şi el la rândul său „ascultător”, în primul rând deoarece este inerent păstrării unei bune reputaţii în tipul de societate în care este situată povestea. Fratele mare, rămas acasă, ajuns businessman de succes, după exemplul tatălui, este de bănuit aşadar că are deja o soţie şi câţiva copii, dar nu cred că are vreo relevanţă specială asupra mesajului, nu ştiu dacă îl ajută să înţeleagă mai bine substratul celor două atitudini: umilinţa fratelui risipitor şi bucuria tatălui. Ceea ce ştim este că e un om corect, după criteriile timpului şi culturii din care face parte. Cu toate acestea, eu vreau să scoatem în evidenţă ceea ce e valabil în orice timp şi în orice loc (geografic şi cultural). Şi anume faptul că aprecierea individului cu privire la propriile-i atitudini, corecte sub aspectul formei (etic, social, religios etc.), îi consolidează sentimentul de apartenenţă la o clasă etică, la o elită morală, intelectuală, religioasă, economică etc. Să nu uităm că pilda se adresează cărturarilor şi fariseilor, adică elitei politice, religioase şi economice din oraşul evreiesc al acelor timpuri. Şi noi avem în România secolului XXI o elită mică, de fond, şi una formală, cu acte în regulă, imensă, care se şi intitulează „elită”, preocupată de inventarierea păcatelor altora, otrăvind spaţiul media cu nevoia lor de răfuială.

Anto a spus: hai sa vorbim de cât e de rău in România, sa ne amuzăm numărând gropile şi să mai găsim încă un motiv să spunem...ce bine fac ăia care pleacă şi ce bine au făcut cei care au plecat....

Luke: România, într-adevăr, geme, cocoşată sub atâţia fraţi din ăştia ascultători. Sunt oameni cu mâncărici la limbă ce mi-au adus aminte de o altă zicere a lui Isus (nu ce îţi intră pe gură te spurcă, ci ceea ce îţi iese pe gură). Simt nevoia organică să-i învinovăţească întotdeauna pe alţii: guvernarea, politicienii, opoziţia, regimul comunist, minerii, securiştii, conspiraţia universală şi guvernul mondial, „E”-urile din mâncăruri, Apocalipsa din 2012, sistemul bancar, funcţionărimea coruptă, tribulaţiile inerente unui popor mic menit să supravieţuiască între giganţi. Şi România. Le e ruşine de România, pentru că România este întotdeauna constituită din ceilalţi. Tot timpul alţii sunt de vină, nevoia psihologică de a avea duşmani este un imperativ fără de care propriul ego nu îşi poate găsi justificarea, ce valoare pot avea meritele tale dacă nu ar fi puse în lumină de defectele altora? Tot timpul aud şi citesc despre „ţara asta de căcat”, un spaţiu geografic şi istoric unde singurul ţel cu adevărat dezirabil este emigrarea.

Or, toţi greşesc, părerea mea este că singura atitudine corectă, care poate schimba faţa planetei, şi care a şi făcut-o până acum, este puterea exemplului personal. O dovedeşte viaţa lui Isus Cristos, nu o doctrină politică. Şi mai sunt exemple: Buddha, Dalai Lama...

Eu cred că tot în contextul fiului risipitor şi al celui ascultător trebuie gândită această stare de spirit. I-am văzut pe oamenii ăştia la televizor şi le-am citit cărţile. În general sunt oameni foarte cultivaţi, CV-ul lor e fără pată. Sunt plini de perfecţiunea lor, sunt atât de umflaţi cu corectitudine încât riscă să plesnească precum o oală în fierbere şi atât de verticali încât într-o bună zi or să străpungă pământul sub picioare cu propria greutate. Sunt scandalizaţi că trebuie să respire aerul cu ceilalţi, cu imperfecţiunea. Termenul cel mai frecvent care le apare în minte este „celalalt”. Acesta e un exemplu clar de gândire schizoida, descompusa, un ego ce se hrăneşte din identificarea cu propria corectitudine si, implicit, din etichetarea altora...un ego care proiectează alte egouri, fantasmagorice, ale lui şi ale celorlalţi.

„…Care ar fi păcatele fiului «păstrător», faptul că rămâne acasă şi nu are curajul separării de familie/de tatăl lui?”

Prin raportare comparativă la diferite categorii de „ceilalţi” (şi nu întâmplător între „ceilalţi” se situează acum propriul frate), fiul ascultător şi păstrător ajunge un etalon pentru cei cu care interacţionează, astfel, de fapt, el se separă, deşi textual, formal şi spaţial, el rămâne în sânul familiei. El se separă de „familie” şi de „tatăl” lui din momentul în care începe să cultive prestigiul, reputaţia. Faptul că „era la ţarină” este foarte important, pentru că ne duce cu gândul la ceea ce cultiva fiul ascultător – propriul ego. Din aceasta poziţie, a rectitudinii, el începe să îi judece pe ceilalţi şi, orbit de auto-suficienţă, nu mai este în stare să vadă cele două profunzimi, cele două transfigurări: a tatălui şi a fratelui mai mic, reîntors acasă după multe aventuri. Fiului cuminte i s-ar potrivi o sintagma englezeasca de care râdea Eckhart Tolle: self-esteem. Fiul rămas acasă este un businessman de succes şi care dispune de „self-esteem” într-o cantitate apreciabilă. (Tolle se amuza pe seama faptului ca Dalai Lama fusese şi el întrebat despre acest self-esteem şi a zis pur şi simplu că el nu înţelege ce desemnează, de vreme ce nu pot fi doi de„self”, unul care merită consideraţia şi încă un self care sa o acorde...De unde atâţia self-i?). Deci nu succesul e păcatul sau virtutea fiului păstrător, şi în final vedem că nici măcar ideea de greşeală sau corectitudine nu este esenţa parabolei, ci atitudinea pe care o ai faţă de cei care greşesc atunci când constaţi că tu în aceleaşi împrejurări de viaţă ai avut capacitatea de a acţiona corect. Este foarte important, întrucât fără această atitudine faţă de limitele altora dispare orice urmă din sacralitate. E altceva, dar nu e sacrul - e politică, sociologie şi chiar religie, însă e o religie de-hierofanizată, despre care eu voi mai scrie, de altfel. Bineînţeles, putem discuta o viaţă întreagă fără a epuiza aceste înălţătoare probleme de spiritualitate, dar dacă nu înţelegem că soluţia la ele o reprezintă, nu poziţiile noastre teoretice, care nu sunt decât un ambalaj, ci atitudinile din viaţa concretă, nu merită să ne pierdem timpul.

Aşadar, pleiada aceasta de imagini, emoţii negative şi de judecăţi morale depreciative cu privire la faptele altora gândeam eu că ar fi „păcatele” fiului ascultător, de vreme ce în articolul precedent vorbisem despre „virtuţile” fiului risipitor.

Bineînţeles, şi formulările mele trebuie citite după o anumită ecuaţie simbolică sui-generis, pentru că eu nu mă gândesc la păcate şi virtuţi în sensul creştin consacrat al cuvântului, m-a interesat mai ales ce câştigă şi ce pierde fiecare dintre cei doi fraţi. Cel risipitor şi-a pierdut averea, reputaţia etc., adică oricum lucruri care nu ţin de esenţă, în schimb cel mare şi-a pierdut smerenia, asta e cheia parabolei. Am început să caut mai multe interpretări pe internet, scena fiind una centrală pentru înţelegerea întregului mesaj al Noului Testament, şi am constatat că s-au scris, fără exagerare, biblioteci întregi despre ea, dar dintr-o privire mi-am dat seama că sensul facil (disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta) este cel mai adesea scos în evidenţă, nimeni nu se apucă să scrie despre fratele ascultător. De vreme ce el a fost cuminte şi a rămas acasă situaţia nu poate fi decât OK pentru el….Sau, dimpotrivă, e o cauză pierdută, pentru că l-a judecat aspru şi pe fratele mai mic şi, mai apoi, şi pe propriul tată. Dar dacă tatăl, „ieşind” (a se citi: „coborându-se la nivelul său de înţelegere”) îl roagă pe fratele ascultător să îşi deschidă vederea lăuntrică, poate că nu e tocmai o cauză pierdută acest frate ascultător al nostru, trebuie să lăsăm deschisă poarta către noi opţiuni...

„Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (a se citi „Tu ai fost din naştere dăruit cu mult discernământ, perseverenţă, cu voinţă şi inteligenţă şi le-ai fructificat, astfel că acum ai şi avere şi multă ştiinţă de carte iar oamenii sunt înclinaţi din instinct să te respecte şi să te urmeze”), după care, urmează Tatăl, „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (a se citi „Dar şi mai important decât perfecţiunea ta şi realizările tale este să înveţi să te bucuri când un altul reuşeşte să îşi depăşească imperfecţiunea”)

Parabola asta a fiului risipitor a evoluat în timp, devenind un adevărat mit al fiului risipitor, pe care îl vei regăsi, de pildă, în filmul Legendele toamnei, unde, tot aşa, există un frate mai mare, care se plânge la un moment dat că pe celălalt îl iubesc cu toţii, deşi încălcase toate regulile posibile, că toţi avuseseră de suferit din pricina lui etc. Şi în acest film, fratele mai mare ajunge un businessman şi politician de succes şi constată în repetate rânduri că toţi ceilalţi membri ai familiei, inclusiv tatăl şi, mai grav, propria soţie a „ascultătorului”, îl au ca favorit tot pe fratele risipitor şi rătăcitor. Se ajunge în film la o reconciliere finală între ambii fii, pe când deznodământul alegoriei biblice rămâne deschis, pentru că fiul ascultător însuşi nu şi-a spus ultimul cuvânt. Rugat fiind de tatăl, care, bineînţeles, înţelege şi poziţia fiului păstrător şi nu vrea să îl piardă nici pe acesta, ci încearcă să îi deschidă ochii înţelegerii (şi nu e de trecut cu vederea şi modalitatea prin care o face „dar tatăl lui, ieşind, îl ruga…”), este posibil să fie şi el recuperat, sau, cu alte cuvine, reintegrat Unităţii pe care resentimentele îl îndeamnă acum să o părăsească..

Anto a spus: Rămânerea acasă a celuilalt cred că e o ataşare la o matrice, e tot o devenire spirituala pe un alt drum, poate mai puţin anevoios însă ceva mai lung. De ce însă îl socoţi pe cel «păstrător» - păcătos?

Luke: Cred că drumul niciunuia dintre fraţi nu este uşor, din pilda biblica se vede ca fiul rămas acasă, fie acumulase prea multe frustrări, fie prea multe cunoştinţe şi abilităţi manageriale, o dată cu activitatea de administrare a averii tatălui (a se citi – „se adăpase la izvoarele cunoaşterii, dăruit cu mai mult har, fiind într-un fel, un favorit al Fiinţei, obişnuindu-se cu acest statut privilegiat”), fie, acum, deodată, la aflarea veştii despre reacţia scandalos de generoasă a tatălui său (a se citit „la constatarea modului uluitor în care Fiinţa înfloreşte într-o conştiinţă pe care se credea îndreptăţit să o considere inferioară”), îl cuprinde admiraţia pentru propria-i persoană. „Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre” eu îl citesc astfel: „Comuniunea lui cu Fiinţa fu temporar întreruptă, egoul lui se simţea diminuat proporţional cu preţuirea care i se acorda celuilalt, tocmai pentru că îl considera un celălalt”. Aşa cum am scris în celălalt articol că fiul risipitor este posibil să nu se mai întoarcă din drum, să cadă, aşadar, victimă încercării iniţiatice prin care trece, fratele mai mare, rămas acasă, are la rându-i de trecut testul smereniei. El are la îndemână două opţiuni corecte: fie să reflecteze mai adânc şi să încerce să înţeleagă episodul, din perspectiva lămuririlor pe care i le-a dat „tatăl” fie, dacă în final constată că e cu desăvârşire lipsit de capacitatea de a înţelege pe care o posedă tatăl (în care nu văd doar un simbol inclus în alt simbol, adică numai suveranul celest aşa cum îl văd bisericile creştine, creator şi cosmocrator, eu îl văd pe acest „tată” şi ca Tao, cel care integrează şi armonizează toate contrariile), fratele mai mare are de trecut o probă socratică, de bun simţ, atitudinea lui corectă ar fi tocmai aceea a pasivităţii complete, adică asumare curajului de a admite că e pur şi simplu depăşit de problemă, ignorant, în sensul că plecarea şi revenirea fratelui mezin, ca şi reacţia de bucurie a tatălui, sunt pur şi simplu inexplicabile cu actualele lui mijloace de înţelegere. A admite că nu ştii cere uneori un curaj mai mare decât a-ţi recunoaşte greşelile. Fiecare dintre fraţi are de trecut o încercare, un test şi încercarea fratelui mai mare este mai grea, socotesc eu, dintr-un punct de vedere, tocmai pentru că pare mai facilă. Mesajul parabolei nu este unul etic, e tot atât de trans-etic pe cât e de antitetic.

De asemenea, dintr-o altă perspectivă, trebuie sa vedem dacă nu cumva risipirea unei jumătăţi de avere „cu desfrânatele” pur şi simplu va fi fost considerată ca fiind relativ scuzabilă de către Isus însuşi, care, în ciuda a ceea ce ar putea obiecta diversele curente creştine protestante, nu am văzut pe nicăieri să încurajeze excesul de cuminţenie pur etică, nici antreprenoriatul, businessul sau activismul politic, ba dimpotrivă, îl întâlnim peste tot luând apărarea oamenilor de cea mai joasă speţă (vameşii, curvele etc.). Pierderea acestei averi de către fiul risipitor poate deci avea un rol purificator, e posibil să te înveţe încă de tânăr că acesta e destinul implacabil al averilor pământene: să se câştige şi să se piardă, că tot ceea ce există în timp nu poate avea altă finalitate. Dar se poate citi pe multe paliere, eu aşa citesc parabola, de fapt aşa citesc totul – în spirală. Averea nu este numai financiară, este putere, prestigiu, talente risipite, daruri, timp, „talanţi”, cum se spune în altă parte în Biblie, cunoştinţe, erudiţie…

Ce părere ai de faptul că, în unele situaţii, Hristos însuşi e un risipitor (spargerea vasului de mir, şi reproşul lui Iuda –„mai bine îl vindeam şi dădeam banii săracilor!", citit împreună cu replica lui Isus: „pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe mine nu mă veţi avea întotdeauna)? Tot în contextul acestei corectitudini trans-etice trebuie privit şi episodul respectiv, şi formulările total contradictorii care abundă în cele patru Evanghelii („Bucuraţi-vă..” cu „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”; şi tot aici, a se citi „Nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc” cu „Eu însă vă spun vouă…”). În anumite situaţii Isus e un fiu ascultător, în altele e un scandalagiu... Atitudinea are în ea şi din Shiva şi din Vishnu şi din Socrate. Pe femeia adultera nu o judeca prea aspru, („unde sunt pârâşii tăi? ....atunci nici eu nu te osândesc...") dar aruncă în schimb grele cuvinte către preoţii din Templu, care profesau virtutea, Legea, care pretindeau că ştiu. De fapt cărturarilor, cunoscătorilor Legii, le este dedicată această parabolă. De multe ori Isus e de-a dreptul maieutic, precum Socrate ("de unde credeţi ca vin aceste puteri, de la om sau de la Dumnezeu?"). Deci şi Isus e, în felul lui, tot legiune…

„Vorbind de fiul ascultător, îl văd ca pe un pol al antitezei, cum zici tu, numai dacă îl priveşti static faţă de celălalt, care e, să zicem, aventurierul…”

Ideea e mult mai fantastică, şi la propriu, şi la figurat, cel puţin într-o altă interpretare a mea, la fel de labirintică....eu nu cred că simbolul din profunzime este antiteza dintre doi indivizi, ci suişuri şi coborâşuri, perioade de pace şi de tulburare lăuntrică, avatāra succesive ale aceluiaşi individ, dar cu sensul restrâns („manifestare”), al termenului sanskrit, mă gândesc, adică, la diferitele stări mentale, atitudini, luări logice de poziţii pe care omul le experimentează în relaţia cu „aproapele” său, cu seamănul pe care în felurite situaţii îl judecă din punct de vedere moral. Am vrut sa spun că, de pildă, eu însumi în variate prilejuri am avut starea interioară (nu neapărat exteriorizată - ca act, ca luare de poziţie), când a unuia, când a celuilalt fiu, deci, că aceşti indivizi se regăsesc în fiecare om, cele doua prototipuri co-exista în fiecare copil, adult, bărbat sau femeie care are libertatea unei alegeri. Ambele atitudini sunt greşite, atât „risipa", cât şi „păstrarea", dacă ele nu tind spre altceva, daca nu se înţelege funcţia universului opţiunilor ca fiind aceea de vehicul, şi nu ţelul, dacă nu ajungem să descoperim că şi gândirea însăşi e unul dintre învelişuri, cum sunt valurile mării, care fac şi nu fac parte din mare, există şi în acelaşi timp nu există... Or, când te gândeşti că aceste încercări, care sunt în esenţă toate alegerile noastre, ne sunt date tocmai ca să trecem în final de ele, că finalitatea vieţii este aşadar aceea de a depăşi viaţa, discuţia se complică destul de tare.

Eu văd această alegorie ca pe un cerc mare ce începe prin plecarea de acasă a fratelui mai mic şi se închide printr-o transformare a conştiinţei fratelui mai mare, care, în final, va înţelege semnificaţia bucuriei tatălui laolaltă cu plânsul sfâşietor al fratelui risipitor, întors acasă cu gândul că nu merită să fie nici măcar slugă.

Cei doi fraţi reintegrează, deci, simbolic, totalitatea ce îi şi conţine (Tatăl), tipul acesta de coincidenţă a opoziţiilor - risipirea cu păstrarea, rămasul cu plecarea, repaosul cu mişcarea, prezentul cu totdeauna – trebuie să ştim să îl recunoaştem, ca mecanism iniţiatic, în orice învăţătură spirituală de adâncime şi în viaţa noastră de zi cu zi.

Anto a spus: dualitatea asta specific umană în care ne naştem toţi…dar fără de care nu poţi sa ajungi să înţelegi Unitatea !

Eckhart Tolle - vechea putere a prezentului, răsărită pe un nou pământ

„Incapacitatea de a te opri să mai gândeşti este o boală groaznică, dar nu ne dăm seama de acest lucru pentru că aproape toată lumea suferă de ea, aşa că o considerăm un lucru normal. Acest zgomot mental neîncetat ne împiedică să găsim acea lume a liniştii interioare, care este inseparabilă de Fiinţă. El creează şi un sine fals, construit de minte, care aruncă o umbră de frică şi suferinţă”. (Eckhart Tolle, Puterea Prezentului, Ed. Curtea Veche, 2007, p. 30)

Lectura agreabilă a best-seller-elor lui Tolle mă face să mă întreb dacă nu cumva zen-budiştii au deplină dreptate: adevărul este foarte clar, nici o formă de cercetare suplimentară nu mai e necesară şi chiar meditaţia, dacă o considerăm un exerciţiu spiritual şi nu o abandonare spontană a gândirii discursive, este în ultimă instanţă o construcţie mentală care trebuie evitată, întrucât, odată ce ai înţeles că tu eşti Aici şi Acum, dintotdeauna şi pentru totdeauna, nu are rost să te frămânţi să cauţi altceva. Faptul că Tolle, în acelaşi timp, reuşeşte să sintetizeze pe înţelesul tuturor câteva din adevărurile fundamentale ale Vedāntei indiene, mi se pare o performanţă admirabilă.

Conceptul de bază al lui Tolle este prezentul, împrumutat din tehnicile de meditaţie Zen. Spre deosebire, însă, de budişti, afirmă existenţa ireductibilă a sufletului - Sine (eng. The Self, skr. ātman), pe care îl concepe într-o manieră vedantină. Ceea ce frapează îndeosebi, dar explică şi succesul învăţăturii sale, este profunzimea viziunii centrate asupra omului cotidian modern, a funcţionarului, intelectualui sau muncitorului, care călătoreşte cu maşina la serviciu, îşi face cumpărăturile la hipermarket etc. Accentul e pus pe monologul interior chinuitor pe care îl trăieşte din zori şi până noaptea, ba chiar o bună parte din noapte, acest tip de om, acest produs specific al erei industriale. Capacitatea de pătrundere a lui Tolle în micile conflicte interioare ce constituie zgomotul de fond al psihismului  omului  modern, sănătos clinic, dar nevrotic în realitate, nu ar fi putut-o avea însă niciunul dintre cei pe care îi desemnăm ca fiind marii maeştri spirituali ai Orientului, din care el extrage esenţa. De altminteri, niciunul dintre ei nu a avut, probabil, o asemenea natură conflictuală, chiar psihotică, precum Tolle însuşi într-o fază anumită a vieţii, pentru că tipul de societate în care s-au format ei nu era în esenţa lui atât de plin de contradicţii cum e cel de azi. Patañjali, din singurătatea junglei unde va fi meditat, ar fi citit cu mare suprindere o asemenea carte, care conţine şi o parte din teoria sa privind memoria karmică a inconştientului, depozitară a faptelor de conştiinţă trecute şi care constituie rezervorul nesecat al gândurilor şi implicit acţiunilor ulterioare. Valorificarea surselor de străveche înţelepciune ale Indiei, Chinei şi Japoniei s-a făcut de o asemenea manieră şi s-a armonizat atât de bine cu experienţele lăuntrice ale lui Tolle, încât nu se simte nevoia niciunei referinţe.

Succesul lui Tolle la public s-ar mai putea explica şi prin non-afilierea lui explicită la vreo doctrină filozofică sau religioasă, dublată de abilitatea de a nu utiliza complicatele jargoane ale acestora, ceea ce îl face egal accesibil japonezului şi americanului, atât ca fond, cât şi ca formă.

Viaţa noastră industrializată ne potenţează toate spaimele atavice, probabil că resursele de groază, deprimare, furie pe care mintea omului cavernelor le utiliza ca mecanisme firești de apărare împotriva mulţilor duşmani naturali pe care îi avea, mintea omului actual le transformă în instrumente de luptă împotriva ei însăşi, în cadrul unui monolog interior nesfărşit. Dacă mi-aş reciti jurnalul, în special părţile scrise în vremea studenţiei, ştiu că aş regăsi în mare parte acest monolog interior auto-distructiv de care vorbeşte Tolle.

Ceea ce propovăduiec marile şcoli orientale în care îl recunosc pe Tolle (în special taoism, Zen, Vedānta, Yoga) este transcenderea minţii, oprirea gândurilor. Maestrul occidental, însă, extrage doar ceea ce este caracterist şi util pentru omul modern, evitând cu mare grijă, de pildă, extrema complexitate speculativă  a raţionamentelor prin care Vedānta se străduia să demonstreze că universul este iluzoriu dacă e cunoscut ca entitate separată şi autonomă, dar că este real dacă îl privim ca ipostază a lui Brahman. Învăţătura lui Tolle este mai mult o psihologie decât o religie, la fel cum era şi Yoga lui Patañjali, cu deosebirea că ideile celui dintâi sunt infinit mai accesibile. El observă doar că mintea pendulează între trecut şi viitor, pe care le modelează continuu, analizând oameni şi fapte de conştiinţă, încercând din răsputeri, fără succes, să edifice un viitor fictiv fericit din cenuşa unui trecut dureros.

Mitul metroului. Mircea Eliade-omul viu din viaţa mea de zi cu zi

„(…)Rites qui répètent symboliquement l'acte de la Création” (Le Mythe de l'éternel retour. Archétypes et répétition )

Multe stări, multe coincidenţe ale contrariilor s-ar fi cuvenit consemnate în legătură cu această afinitate aproape mistică pe care o simt faţă de o carte de căpătâi a lui Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Nu cred că e potrivit totuşi să zăbovesc mai mult în acest moment, întâlnirile mele cu ideile şi teoriile lui Eliade sunt punctate periodic în jurnalul meu, din care o selecţie o voi şi publica în acest spaţiu virtual, şi nu vorbesc doar prin raportare la Mitul eternei reîntoarceri. Interpretările propriei mele vieţi prin fenomenologia eliadiană sunt deja atât de frecvente, sunt atât de legate de faptul zilnic, încât m-am decis, cum spuneam, a face o selecţie din scrierile mele în vederea publicării pe blog. Aici doar vreau să esenţializez câteva idei, în primul rând ceea ce am preluat eu din Eliade în interpretarea propriei mele vieţi: moartea iniţiatică, moartea şi renaşterea, ciclicitatea timpului, timpul sacru şi spaţiul sacru, simbolistica centrului şi axis mundi, legătura dintre sacrificiu şi creaţie, camuflarea sacrului în profan, irecognoscibilitatea miracolului, nostalgia originilor.

Concluzia lui I.P. Culianu, în sensul că Eliade pune bazele unei adevărate ontologii a omului preistoric mi se pare cum nu se poate mai pertinentă, îmi confirmă o idee proprie similară notată în jurnalul de anul trecut, pe care o voi publica pe blog în curând.

La fel de valide mi se par ideile lui Eliade în legătură cu omul actual, cu condiţia umană desacralizată, în special cu funcţia pe care o îndeplineşte studiul gândirii arhaice (preistorice) pentru omul modern occidental (tulburat de felurite angoase şi de „teroarea istoriei”), care are numai de câştigat din înţelegerea altor culturi, fie arhaice, fie aşa-zis „exotice”, evitând astfel riscul de provincializare pe care şi-l asumă orice cultură care se consideră auto-suficientă.

Cel mai mare câştig pe care eu personal cred că îl am citind şi recitind lucrările de căpătâi ale lui Eliade îl constituie formarea unei noi viziuni asupra propriului destin. Încercările mele, tribulaţiile acestea în lumea profanului devin adevărate morţi iniţiatice ce permit regenerarea periodică, astfel se pare că eu evit stagnarea, adevărata moarte din punct de vedere spiritual. Viaţa mea e într-adevăr o încercare labirintică, în sensul că evoluează în formă de spirală, pe un traseu circular închis în labirint, dar eu am început să ştiu şi să simt că gravitez în jurul aceluiaşi centru, la care mă conectez periodic. Asemenea lui Eliade, încerc să îmi reinterpretez şi „valorizez” suferinţele mundane, să descifrez mesajele pe care mi le trimite prin intermediul lor, Marele Anonim…

În biblioteca orăşenească din Gura Humorului, aşteptând-o pe buna mea prietenă Manu, citeam cândva din jurnalul portughez, cu lacrimi în ochi, notele zilnice îndurerate ale lui Eliade din perioada octombrie-decembrie 1944, când cu neputincioasă disperare asista la moarte primei lui soţii Nina (20 noiembrie), încercând chiar în astfel de clipe să interpreteze acest eveniment, să îl valideze prin integrarea într-o semnificaţie extramundană. Ajunge la concluzia că Nina a murit pentru ca ea să se mântuiască iar el să se purifice. Pentru Eliade TOTUL are sens, tot ce se întâmplă aparent fără noimă în lumea profană ascunde o semnificaţie sacră. Dialectica sacrului şi profanului este în fond mistica lui Mircea Eliade, legătura lui cu Dumnezeu, un mod poate mai aparte de a se ruga… În miezul celei mai deznădăjduite perioade, în care găsim consemnate şi dese vizite la biserici creştine şi ceasuri multe petrecute în rugăciune (de data asta, cititorul înţelege că „ruga” are sensul creştin tradiţional), el refuză să creadă că evenimentele se precipită haotic, că armonia totalităţii a fost abolită, pentru el aceste evenimente profane camuflează întotdeauna sacrul. În aceste momente se pune de altfel în valoare Eliade şi ca filosof şi ca hermeneut, şi ca om viu şi conştiinţă integrală.

Nimic nu e pură teorie pentru el. Hierofania nu e un concept mort, parte dintr-o teorie sofisticată de uz exclusiv academic. Dacă ajungi să o aprofundezi, să o verifici în activitatea ta de zi cu zi, hierofania, această paradoxală coalescenţă a contrariilor, a sacrului şi profanului, e la fel de vie ca respiraţia unui nou născut, chiar dacă sau tocmai pentru că e un fenomen de conştiinţă.

În epoca post-Eliade, noi putem valorifica aceste idei, „teroarea istoriei” a fost înlocuită în raţionamentele sale, dar cu aceeaşi funcţie, de „sclavia tehnologică”, dar raţionamele rămân valabile, adaptate momentului nostru istoric. Individul de azi e mai puţin terorizat de istorie, de violenţa care atentează la fiinţa lui biologică, el are acum a face faţă unei provocări mult mai grele: cârjele, proptelele, protezele pe care le foloseşte acum sunt mult mai periculoase decât teroarea istoriei la care se referea Eliade, pentru că intervin insidios în viaţa zilnică banală, omul alege aceste proptele tehnologice-informatice pentru că îi este mult mai uşor astfel, nerealizând că îşi pierde pe această cale abilităţile naturale. Nutrind dorinţa de a alege poarta cea largă, ca să mă exprim în limbaj biblic, toate aceste maşinării care sunt prelungiri ale simţurilor, membrelor şi creierului uman îi vor opri într-un final dezvoltarea sau chiar vor implica riscul degenerării lui Homo Sapiens ca specie. Pe această direcţie cred că poate fi valorificată din plin gândirea eliadiană. Sunt pe deplin de acord cu teoria din capitolul „Miturile lumii moderne” din lucrarea sa Mituri, vise şi mistere, mi se pare extrem de pertinentă şi fecundă afirmaţia că în orice societate, oricât de materialistă sau de atee, gândirea mitică subzistă, se ascunde (fr. „se cache”), subzistând în manieră camuflată, oarecum ilegalist, mitul fiind o formă de expresie a sacrului, care la rândul său este o componentă de structură a conştiinţei umane, ireductibilă la alt concept.

Conceptul de „sacru” nu poate fi redus la altceva decât el însuşi, într-un fel e înrudit cu ideea de adevăr a lui Platon, cu deosebirea că Eliade subsumează categoria sacrului condiţiei umane, fără a o fixa undeva în transcendenţă: „Je crois que l’élément essentiel de la condition humaine est le sens du sacré” (Mircea Eliade et la redécouverte du sacré). Cu alte cuvinte, omul astfel cum este el condiţionat de feluritele contexte socio-culturale, de zestrea genetică etc., are totuşi ca esenţă sacrul, care, într-o lume tot mai desacralizată, tot mai îmbibată de profan, subzistă totuşi în formă camuflată. Finalmente, omul lui Eliade rămâne un Homo religiosus chiar în contextul ideologiilor ateiste moderne (marxismul), care preiau inconştient miturile şi simbolurile arhaice.

S-ar mai putea scrie multe despre Mircea Eliade, dar mă opresc aici, fiind vorba doar de un sumar al perioadei mele humorene. Voi avea suficiente drumuri de făcut cu metroul în următorii ani iar călătoria cu metroul reprezintă simultan ilustrarea perfectă a conceptul eliadian de timp şi spaţiu profan în care e cel mai potrivit să cauţi cu îndârjire sacrul, aşa cum este el ascuns, e modul cel mai propice pentru a testa validitatea teoriilor eliadiene, printre care un loc de cinste îl ocupă, cum spuneam, mitul eternei reîntoarceri. Când mergi zilnic cu metroul la birou şi te întorci tot cu metroul acasă şi mai suferi de o incurabilă nostalgie a paradisului, Mitul eternei reîntoarceri deja îndeplineşte funcţia de sfântă scriptură…