”Fii fără cele trei Tendinţe, o
Arjuna, fără dualitate, stând în adevărul veşnic…”
(Bhagavad-Gītā, II,45)
Întrebare: Tu spui că
nu trebuie să emitem judecăți de valoare asupra omului și asupra situației (și
sunt de acord cu tine). Dar ce facem atunci când recunoaștem starea demonică/negativitatea
când vedem
"fățărnicia, disprețul și mândria, mânia și asprimea, ca și necunoașterea"?(XVI,4)?
Ce facem/cum ne purtăm cu cei care
"nu cunosc nici activitatea, nici inactivitatea; în ei nu există
curățire, nici regulă în purtare și nici adevăr" (XVI,7)?,
Cu cei care
" crunţi la fapte şi răufăcători, se nasc spre distrugerea lumii” (XVI,9)?,
Cu cei care
" Înlănțuiți de sute de năzuințe, stăpâniţi de dorinţă şi mânie,
doresc să strângă bogăţii [pe căi] nedrepte, pentru a-şi împlini poftele "(XVI,12)???
Aceeași descriere am întâlnit-o și în
scrierile Sfinților Părinți - referitor la descrierea stării demonice și recunoașterea
ei... cum recunoști atunci când un lucru vine de la Tatăl și când vine din altă
parte...
Și dacă astfel stau lucrurile, faptul că reușesc
să deosebesc o stare de alta, asta înseamnă că este ca și cum m-aș recunoaște
eu în ea? căci se spune că nu poți cunoaște cu adevărat ceva pe lumea aceasta, decât
în măsura în care te poți recunoaște.
Când
identificăm starea demonică - ce ar trebui să facem? Să acceptăm, să luptăm?
Răspuns: Mai întâi
- din proprie experiență îți pot spune că nicio întrebare și niciun răspuns nu îți
sunt de vreun folos real. Foloase reale aduce doar acea experiență care se situează
dincolo de mintea care gândește. Occidentul a atins un mare grad de rafinament în
a crea cercuri vicioase, prin mutarea centrului de greutate din inimă, adică
din centrul tău – către periferie, către creier și de aceea foarte mulți oameni
abandonează tipul ăsta occidental de filozofie și migrează către Orient, unde
sunt oferite, nu răspunsuri la întrebări, cât terapeutici spirituale.
Prin urmare, eu încerc să îți răspund acum, dar nici măcar
dacă Buddha însuși ți-ar răspunde, măiestria răspunsului său nu ar avea un
impact la fel de puternic ca o simplă respirație conștientă și lipsită de orice
fel de gânduri, de întrebări și de răspunsuri mai mult sau mai puțin savante. În
frunzele acelea pe care le-ai contemplat în parcul de la Gradina Icoanei se află
deci condensată mai multă profunzime spirituală decât în cel mai elevat răspuns
pe care ți l-aș putea da eu.
Acum ajung la problema ta. Spun „problema”, pentru
că frustrarea ta provine dintr-o anumită identificare cu o poziție teoretică și
acea identificare înseamnă problematizare, care, ea însăși, stă la rădăcina stării
tale de disconfort, ca să nu spun de-a dreptul de neliniște, angoasă, suferință.
Știu și eu că sfinții părinți creștini au scris foarte mult despre diavol și stările
demonice, dar opinia mea este că vocabularul ăsta destul de ocult trebuie
raportat la timpul istoric căruia îi aparține, așa că prefer să văd oamenii ca fiind
diferite manifestări temporale și individuale ale unei Ființe unice, așa cum
spuneam că valurile sunt manifestări trecătoare și individuale ale aceluiași
Ocean planetar unic. Or, constatăm vrând-nevrând că acești indivizi umani se
află pe diferite trepte de evoluție spirituală sau de conștiintă-de-sine (sk.
ātma-bodha). Ce este de făcut? Nu este de făcut nimic decât dacă este
vorba despre un om/niște oameni pentru care ești chemată să răspunzi, datorită funcției
tale sociale. Pentru că poți avea o funcție socială, la un moment dat
(aceea de părinte, judecător, polițist, psiholog, evaluator, profesor, recrutor),
care te obligă să emiți judecăți de valoare și să acționezi în consecință, de
multe ori pentru a împiedica producerea unor consecințe nefaste. Sau, pur și
simplu, pentru a te mișca în universul tău social, ai nevoie de acest
instrument care este gândirea. Poți fi implicată într-un proces de recrutare,
care te forțează să faci clasamente și liste cu abilitățile candidaților. Deci
trebuie apreciat de la o situație la alta dacă viața te obligă să
acționezi sau nu atunci când identifici energii negative, defecte și calități în
oamenii pe care îi întâlnești. Dacă viața însăși nu te obligă la aceasta,
adică, dacă acești oameni nu sunt în responsabilitatea ta, nu-i judeca
niciodată, pentru că, așa cum ți-am mai spus cândva, aceste judecăți te separă
de restul umanității. Judecarea, clasificarea pur mentală și detașată, adică judecarea
fără condamnare nu ar trebui să constituie o chestiune chiar atât de gravă și
de apăsătoare precum o prezinți tu. Problema nu este atât faptul că identifici aceste
energii negative în semenii tăi, pentru că acest gen de observații îl fac și eu
zilnic, ca și tine, doar că sunt alți indivizi, alte identități, dar asta nu mă
tulbură câtuși de puțin. Lucrul care transformă ceea ce aș numi eu o stare
de indispoziție trecătoare (sau nici măcar) într-o adevărată dramă este întruchipat
de sentimentele, emoțiile, într-un cuvânt starea ta afectiva de repulsie care
însoțește procesul de judecată, de analiză pur logică. Când a spus ”nu
judecați”, Isus nu a vrut să spună ”nu gândiți”, ci ”nu condamnați”, ”nu
urâți”. Deci importantă este starea ta afectivă față de omul care a greșit,
dacă înțelegi că nu există păcat și greșeală, ci doar stadii de
auto-conștientizare. Analiza logică este foarte neutră, atâta vreme cât rămâne
un proces pur intelectual. Dar la tine identificarea în ceilalți a stării
„demonice” trebuie de văzut dacă este sau nu însoțită de repulsie și negare
față de omul însuși. Dacă nu ai găsit încă în tine resursele de calm și răbdare
pentru a te detașa de ceea ce se întâmplă negativ în lumea asta mare, ar fi
timpul să te întorci în tine însăți și să realizezi că singurul lucru pentru
care ai de dat socoteală pe termen lung este propria ta stare de conștiință (nu
a altora). Iar voia „Tatălui” este aceea ca în această conștiință să domnească
pacea. Voia ”Tatălui” este ca tu să evoluezi spiritual, să îți găsești pacea
interioară, să conștientizezi natura ta eternă și să împărtășești apoi și altor
căutători spirituali această lumină lăuntrică. Stările demonice ale celorlalți
sunt problema lor, dacă nu cumva, dintr-un motiv sau altul (repet), acești
oameni nu se află cumva în grija ta și trebuie să răspunzi pentru ei. Dacă
Buddha, Krișna și Isus nu au reușit să stârpească răul de pe fața pământului –și
dacă mă întrebi pe mine, nici măcar nu au încercat - înseamnă că nici tu nu ai
să reușești. Ceea ce poți reuși însă este să nu repeți erorile făcute de „omul
rănit de o săgeată” din pilda lui Buddha. Să nu cumva să crezi că liniștea
ta interioară depinde de calitatea indivizilor pe care îi întâlnești.
Întâlnirile astea cu specimene dezagreabile (mie îmi
repugnă termenul „demonic”) au finalitatea lor, ele trebuie să te învețe să cultivi
răbdarea și compasiunea. Chiar atunci când ești obligată să acționezi împotriva
unui om inconștient, care este capabil să creeze o situație negativă, starea ta
de spirit nu va fi una negativă, ci plină de seninătate și compasiune. Așadar,
sfatul meu este să îți muți atenția de la stările negative ale celorlalți la
sinele tău cel mai profund, să încerci să mărești cât de mult posibil pauzele
dintre două gânduri succesive, pentru că vocea „Tatălui” nu ai cum să o auzi
din cauză că prea mult zgomot mental domină interiorul tău, atâtea întrebări țipând...
„Be still and know that I am God”. Deci trebuie să te obișnuiești să
devii o martoră detașată a tuturor acestor gânduri și întrebări și unele se
sting de la sine la un moment dat, altele își găsesc răspunsurile. Reține că fără
crearea acestui spațiu vast de liniște interioară vocea „Tatălui” nu se poate
face auzită iar acțiunile tale practice, din viața de zi cu zi, nu pot deveni
inspirate și purtătoare de energie benefică. Răspunzând unui comportament
negativ cu o emoție negativă nu faci altceva decât să crești cantitatea generală
de energii psihice negative care există la nivel de omenire. Pentru a încheia:
te sfătuiesc ca, ori de cate ori apar asemenea emoții și întrebări să muți
centrul atenției tale către propria respirație și să încerci să privești gândurile
ca și cum nu ar fi ale tale, ca și cum ar fi un fluviu, pe care îl contempli de
pe mal, unde nu te poate ajunge, nu te poate uda. Procesul ăsta de
dez-identificare de propriile gânduri este o practică spirituală foarte
puternică, care te conduce în timp către dimensiunea ta cea mai profundă. În același
timp, ”demonizații” și ”negativii” trebuie lăsați în plata Domnului, atâta
vreme cât situațiile practice ale vieții nu te obligă, în sensul cel mai
imperativ, să acționezi și să judeci.
Î: Trebuie să
reflectez îndelung. Nu cred că înțeleg într-adevăr partea cu
"identificarea cu o poziție teoretică". Simt nevoia să mă identific,
simt nevoia de apartenență și, dacă trebuie să aleg, DA, vreau să aleg binele -
CU TOATĂ FIINȚA MEA, CU TOATĂ INIMA, CU TOATĂ SUFLAREA. Ce nebun ar alege răul?
Or, dacă nu există rău, există doar absența binelui, atunci nu-mi rămâne decât
să caut binele... și nu rămâne decât SINGURA CALE de urmat și SINGURA CALE cu
care aș putea să mă identific.
Așadar,
trebuie să mai reflectez.
Însă - ce
frumos ai scris că tu numești acele persoane DEZAGREABILE. Pot să te imit? Pot
să folosesc și eu același termen? Eu evit să folosesc aceste cuvinte, parte și
pentru că numai rostirea lor mi se pare că aduce în jur stare de negativitate,
deși, de curând, am gândit despre o persoană că este d- - - - - gol. Te pot înțelege,
căci și în Filocalie este scris că, dacă l-am vedea pe ”acesta”, am muri pe
loc, atât este de urât. Când am citit acel paragraf m-am gândit cât este de
frumos Tatăl și ce liniște, bucurie și câtă lumină răspândește în jur.
M-am tot gândit cum aș putea să
vorbesc despre asemenea persoane și nu am găsit un cuvânt atât de potrivit cum
este ”dezagreabil”.
Mai avem multe de vorbit. Oricum,
trebuie să îți mulțumesc că datorită ție m-am reapucat de Gītā. Deocamdată,
citesc, recitesc și tot recitesc "yoga faptei".
Cred că mai trebuie să îți mai
scriu pentru a înțelege exact dimensiunea "probei noastre de foc - păstrarea
liniștii în iureșul vieții cotidiene". Nu știu dacă astfel ai spus, astfel
îmi amintesc acum.
Mă întorc la lucru - cât mai pot astăzi,
căci mă simt la capătul puterilor. Nu înainte de a te întreba - tu ce faci? Și
tu pe cine ai avut lângă tine la toate întrebările astea? Și să nu îmi spui că
ai fost singur, că iar mă bușește plânsul...
R: Nu am avut
pe nimeni lângă mine când au apărut toate întrebările astea, m-am bazat doar pe
experiența personală, pe textele sacre tradiționale și pe câțiva autori
moderni, printre care și E. Tolle.
Când am spus „identificarea
cu o anume poziție teoretică” m-am gândit la teza consacrată de Biblie, a
existenței pe lume a binelui și a răului, din care tu alegi să te identifici cu
binele iar de aici rezultă toate tensiunile lăuntrice despre care mi-ai vorbit
ultima vreme. Eu însă nu vorbesc decât din propria mea experiență:
identificarea cu un anumit pol al unui cuplu de contrarii (bine-rău, civilizat-primitiv,
bărbat-femeie, yin-yang etc.) creează tensiune psihologică,
pentru că, mai devreme sau mai târziu această identificare cu ”băieții buni” te
va obliga să condamni „tabăra adversă”, adică răul, sau ceea ce apare ca fiind
răul, de fapt. Ca să evităm orice neînțelegere: orice formă de identificare
mentală, fie ea și cu binele, te conduce în final la contradicție. Cred, de
asemenea, că distincția între bine și rău este una mentală, prin urmare o ficțiune,
și că renașterea spirituală nu poate avea loc urmând calea „binelui”, ca opusă
căii „răului”, ci doar prin transcenderea domeniului de activitate al minții, o
dată cu care trecere dispar și categoriile de „bine” și de „rău”. Ceea ce îți împărtășesc
acum este modul meu de a experimenta existența, pe care nu o pot considera în,
niciun caz, nici bună și nici rea, după cum nici pe mine însumi nu mă concep ca
fiind nici rău și nici bun, ci aflat, succesiv, pe diferite trepte de evoluție
spirituală. Problematica „răului” și „binelui” prezintă riscul de a ne cantona
pe vecie într-un cerc vicios de întrebări. Pentru că va trebui să discutăm
originea răului, va trebui să răspundem la tot felul de întrebări: de ce
trebuie să existe răul pe lume? Cum poate un Dumnezeu bun să permită existența răului?
Au venit la un moment dat tot felul de minți strălucite și au spus că răul nu
are existență ca atare și că reprezintă doar absența binelui etc. etc. etc. Eu
nu cred că merită să pierdem timp cu toate doctrinele și ideologiile astea.
Părerea mea despre problematica răului și binelui este
deci aceea că trebuie să renunțăm pur și simplu la ea, să o depășim și să
trecem la exerciții spirituale propriu-zise, pentru că orice problematică și
orice doctrină cântărite prea mult ne fac doar să gândim în exces, precum omul rănit
de o săgeată al lui Buddha. Așadar, dacă citești Gītā, atunci meditează, dacă citești
Biblia, atunci roagă-te, lasă deoparte binele și răul, pentru că altfel vei
avea de suferit inutil. Eu asta constat zi de zi: mintea umană funcționează ca
un amplificator de durere, prin adăugarea de durere psihologică la durerile
fizice ce sunt oricum destinul final al oricărui corp uman. Nu alimenta inutil
acest amplificator de durere.
Î: Meditez mai
departe, însă:
Tu spui că nu trebuie să ne
identificăm cu "un anumit pol al unui cuplu de contrarii". Dar cum poți
înțelege unitatea, fără să arzi mai întâi dualitatea? Caci stă scris in Gītā
"să nu fii dual", or, dacă acesta este unul dintre fluviile care
ajunge în oceanul Tatălui, înseamnă că trebuie urmat, pentru a ajunge să facem
voia Lui. Și asta mai înseamnă că El știe că noi suntem duali (aș adăuga, prin
natura noastră, te rog spune-mi dacă greșesc). De mult prea multe ori m-am observat
și am avut tendința de a nu fi consecventă. Și, urmărindu-mă, m-am corectat. A
fost un exercițiu continuu. Sau această desprindere de dualitate este unul din
examenele pe care trebuie să le luăm (printre cele mai grele și mai frumoase)
pentru a mai urca spiritual o treaptă?
Și dacă ne desprindem de această
dualitate, vom privi toate acestea ca pe o alternanță? nu ca pe o dualitate? ca
pe o simplă alternanță, tot așa cum zilele urmează nopților, primăvara, iernii,
soarele, ploii? Toate acestea sunt simple întâmplări, care, toate, trec ("și
aceasta va trece"), fiind ”veșnică pe lume doar schimbarea”? doar Tatăl? Îmi
amintesc de o poezie a mea: "și în această alternanță/ singurul punct de
sprijin/ Tu ești"...nu eram eu când am scris versurile astea. Altcineva a
vorbit prin mine atunci.
R: Ne
întoarcem tot timpul la acest verset admirabil: « Fii fără cele trei Tendinţe, o Arjuna,
fără dualitate, stând în adevărul veşnic… »
Corespondența asta a noastră
mi-a amintit și de cuvintele lui Frank Herbert, din Chapter House Dune :
« Perechile de contrarii definesc năzuințele voastre, iar aceste năzuințe
vă întemnițează » (În original: « Pairs of opposites define
your longings and those longings imprison you »).
Nu cred numai că trebuie să ne
dez-identificăm de orice fel de pol al cuplurilor de contrarii, mai mult, cred
că, la un moment dat, ajungem la dez-identificarea treptată față de tot ceea ce
poate face obiect de cunoaștere mentală. Toata ignoranța și, în consecință, suferința
umană, are la bază identificarea Sinelui cu mintea sau cu una dintre
structurile duale ale minții. Dar nu este neapărat necesar să fie asta viziunea
și calea tuturor, fiecare are propriul său drum. Eu vorbesc însă din experiență
proprie, chiar dacă mă vezi adesea citând din Gītā și din Biblie și îți împărtășesc atât cât sunt
în stare din această experiență lăuntrică pentru că îți poate fi de ajutor, însă
nu am pretenția că ceea ce spun eu este universal valabil, că asta e calea
tuturor. Așadar, la ceea ce îmi spui tu, anume că noi suntem duali, răspunsul
meu este că : tocmai experiența nemediată a propriei conștiințe de sine (ātma-bodha)
îmi spune că noi nu suntem duali. Nu o pot dovedi, așa cum nu pot dovedi
existenta lui ātman însuși. Este adevărat că universul fizic, corpul
uman și, mai înainte de toate, mintea umană, sunt duale prin excelență, însă
atunci când mă retrag în mine însumi, cu simțurile retrase de la obiectele lor « precum
broasca țestoasă mădularele [în carapacea ei] », cum se spune în
versetul II,52, constat că eu nu sunt nici bărbat, nici femeie, ci am doar
sentimentul plenar de A FI. Și cu cât sunt mai atent și mai alert și cu cât rămân
mai mult în această stare, realizez că pura conștiință, acest inefabil « Eu
sunt », care pe căi misterioase a ajuns să locuiască temporar într-un
corp fizic și să pună în mișcare un creier uman, nu conține, în el însuși
perechile de contrarii pe care le recunoaștem în lumea exterioară și în experiențele
psihologice de zi cu zi. Deci tot ceea ce nu este omul este dual, dar
omul însuși este dincolo de dualitate, ”în adevărul cel veșnic”.
Mintea umană este duală.
Dualitatea este legea ei de funcționare. La un moment dat mintea umană va
ajunge să fie considerată de către inginerii IT doar un alt tip depășit de
computer. Însă în momentul în care eu am ajuns la concluzia (care nu este măcar
concluzie, cât mai ales un sentiment profund), că eu nu sunt mintea mea, a
început inevitabil un proces de separație între conștiința eternă și procesele
mentale tranzitorii, întrucât conștiința (ātman, cit, poți să
folosești ce termen vrei) este precum un ecran care nu poate fi afectat în
structura lui de filmele care sunt proiectate pe el. De aici și afirmația lui
Krișna, care m-a cutremurat atunci când am citit-o prima oară, cu atâta putere
a revelat ceea ce deja strălucea înlăuntrul meu:
« N-a fost nici [o vreme] când eu să nu
fi existat sau tu, sau prinţii aceştia; la fel, noi nu vom înceta să existăm
vreodată cu toţii în viitor. » (II,12)
Pentru că ai adus în discuție Bhagavad-Gītā,
eu cred că explicațiile mele în favoarea transcenderii dualității sunt palide în
comparație cu predica pe care o conține această operă spirituală pe aceeași
temă: depășirea cuplurilor de contrarii. De la un capăt la altul, un îndemn
repetat aproape obsesiv (dau doar câteva exemple) :
« Contactele [simţurilor] cu materia, o
fiu al lui Kunti, sunt reci sau calde, plăcute sau dureroase, vin şi se duc,
sunt trecătoare; îndură-le, o Bhārata. Omul pe care acestea nu-l clatină,
o tu cel [puternic ca un] taur [printre] oameni, care este acelaşi la suferinţă
şi bucurie, numai acela poate căpăta nemurirea. Nu există existenţă pentru
Nefiinţă şi nici nonexistenţă pentru Fiinţă; hotarul lor este văzut de cel care
cunoaşte adevărul » (II,14-15)
« Cei care practică yoga cunoaşterii se
leapădă aici de bine şi de rău » (II,50)
« Despre cel cu mintea (manas)
netulburată în durere şi fericire, părăsit de dorinţe, lipsit de patimă, frică
şi mânie, se spune că este un ascet (muni) cu mintea neclintită. Cel
care este desprins oriunde, care, fie că dobândeşte binele sau răul, nu se
bucură şi nu se supără, acela are înţelepciunea (prajñā) neclintită. » (II,56-57)
« Cel care trece printre lucruri cu
simţurile dezbărate de patimă şi ură, [aflate] în stăpânirea Sinelui (ātman),
stăpân pe el, acela ajunge la limpezirea [minţii] »(II,64)
« Mulțumit cu ce-i aduce întâmplarea,
trecut dincolo de dualitate, lipsit de simțăminte egoiste, același în reușită
şi nereușită, chiar făptuind, nu este legat. » (IV,22)
« Trebuie recunoscut ca
ascet-pentru-totdeauna cel care nu urăşte şi nu dorește; cel care a trecut
dincolo de dualitate, o tu cel cu braţul mare, se eliberează uşor de legături »
(V,3)
« Cel care stă în Brahman, care cunoaşte
pe Brahman, cu mintea neclintită, netulburat, nu se bucură de ce-i plăcut, nu
se sperie de ce-i neplăcut » (V,20)
«Toată această lume cu mintea tulburată de stările
alcătuite din cele trei Tendinţe nu mă recunoaşte pe mine, care sunt dincolo de
ele, neclintit.
Căci este greu de trecut dincolo de această
iluzie (māyā) divină a mea, alcătuită din Tendinţe; numai cei ce vin la
mine trec de această iluzie» (VII,13-14)
Da, desprinderea de această
dualitate este o adevărată inițiere spirituală, un examen, cum ai spus tu. Dacă
ne desprindem de această dualitate, chiar temporar, observăm întregul spectacol
al vieții din perspectiva unei conștiințe-martor care se delectează, fără
repulsie și fără atașament, cu toată această alternanță de zile și nopți, primăveri,
ierni, soare, ploi.
