Mitul metroului. Mircea Eliade-omul viu din viaţa mea de zi cu zi

„(…)Rites qui répètent symboliquement l'acte de la Création” (Le Mythe de l'éternel retour. Archétypes et répétition )

Multe stări, multe coincidenţe ale contrariilor s-ar fi cuvenit consemnate în legătură cu această afinitate aproape mistică pe care o simt faţă de o carte de căpătâi a lui Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Nu cred că e potrivit totuşi să zăbovesc mai mult în acest moment, întâlnirile mele cu ideile şi teoriile lui Eliade sunt punctate periodic în jurnalul meu, din care o selecţie o voi şi publica în acest spaţiu virtual, şi nu vorbesc doar prin raportare la Mitul eternei reîntoarceri. Interpretările propriei mele vieţi prin fenomenologia eliadiană sunt deja atât de frecvente, sunt atât de legate de faptul zilnic, încât m-am decis, cum spuneam, a face o selecţie din scrierile mele în vederea publicării pe blog. Aici doar vreau să esenţializez câteva idei, în primul rând ceea ce am preluat eu din Eliade în interpretarea propriei mele vieţi: moartea iniţiatică, moartea şi renaşterea, ciclicitatea timpului, timpul sacru şi spaţiul sacru, simbolistica centrului şi axis mundi, legătura dintre sacrificiu şi creaţie, camuflarea sacrului în profan, irecognoscibilitatea miracolului, nostalgia originilor.

Concluzia lui I.P. Culianu, în sensul că Eliade pune bazele unei adevărate ontologii a omului preistoric mi se pare cum nu se poate mai pertinentă, îmi confirmă o idee proprie similară notată în jurnalul de anul trecut, pe care o voi publica pe blog în curând.

La fel de valide mi se par ideile lui Eliade în legătură cu omul actual, cu condiţia umană desacralizată, în special cu funcţia pe care o îndeplineşte studiul gândirii arhaice (preistorice) pentru omul modern occidental (tulburat de felurite angoase şi de „teroarea istoriei”), care are numai de câştigat din înţelegerea altor culturi, fie arhaice, fie aşa-zis „exotice”, evitând astfel riscul de provincializare pe care şi-l asumă orice cultură care se consideră auto-suficientă.

Cel mai mare câştig pe care eu personal cred că îl am citind şi recitind lucrările de căpătâi ale lui Eliade îl constituie formarea unei noi viziuni asupra propriului destin. Încercările mele, tribulaţiile acestea în lumea profanului devin adevărate morţi iniţiatice ce permit regenerarea periodică, astfel se pare că eu evit stagnarea, adevărata moarte din punct de vedere spiritual. Viaţa mea e într-adevăr o încercare labirintică, în sensul că evoluează în formă de spirală, pe un traseu circular închis în labirint, dar eu am început să ştiu şi să simt că gravitez în jurul aceluiaşi centru, la care mă conectez periodic. Asemenea lui Eliade, încerc să îmi reinterpretez şi „valorizez” suferinţele mundane, să descifrez mesajele pe care mi le trimite prin intermediul lor, Marele Anonim…

În biblioteca orăşenească din Gura Humorului, aşteptând-o pe buna mea prietenă Manu, citeam cândva din jurnalul portughez, cu lacrimi în ochi, notele zilnice îndurerate ale lui Eliade din perioada octombrie-decembrie 1944, când cu neputincioasă disperare asista la moarte primei lui soţii Nina (20 noiembrie), încercând chiar în astfel de clipe să interpreteze acest eveniment, să îl valideze prin integrarea într-o semnificaţie extramundană. Ajunge la concluzia că Nina a murit pentru ca ea să se mântuiască iar el să se purifice. Pentru Eliade TOTUL are sens, tot ce se întâmplă aparent fără noimă în lumea profană ascunde o semnificaţie sacră. Dialectica sacrului şi profanului este în fond mistica lui Mircea Eliade, legătura lui cu Dumnezeu, un mod poate mai aparte de a se ruga… În miezul celei mai deznădăjduite perioade, în care găsim consemnate şi dese vizite la biserici creştine şi ceasuri multe petrecute în rugăciune (de data asta, cititorul înţelege că „ruga” are sensul creştin tradiţional), el refuză să creadă că evenimentele se precipită haotic, că armonia totalităţii a fost abolită, pentru el aceste evenimente profane camuflează întotdeauna sacrul. În aceste momente se pune de altfel în valoare Eliade şi ca filosof şi ca hermeneut, şi ca om viu şi conştiinţă integrală.

Nimic nu e pură teorie pentru el. Hierofania nu e un concept mort, parte dintr-o teorie sofisticată de uz exclusiv academic. Dacă ajungi să o aprofundezi, să o verifici în activitatea ta de zi cu zi, hierofania, această paradoxală coalescenţă a contrariilor, a sacrului şi profanului, e la fel de vie ca respiraţia unui nou născut, chiar dacă sau tocmai pentru că e un fenomen de conştiinţă.

În epoca post-Eliade, noi putem valorifica aceste idei, „teroarea istoriei” a fost înlocuită în raţionamentele sale, dar cu aceeaşi funcţie, de „sclavia tehnologică”, dar raţionamele rămân valabile, adaptate momentului nostru istoric. Individul de azi e mai puţin terorizat de istorie, de violenţa care atentează la fiinţa lui biologică, el are acum a face faţă unei provocări mult mai grele: cârjele, proptelele, protezele pe care le foloseşte acum sunt mult mai periculoase decât teroarea istoriei la care se referea Eliade, pentru că intervin insidios în viaţa zilnică banală, omul alege aceste proptele tehnologice-informatice pentru că îi este mult mai uşor astfel, nerealizând că îşi pierde pe această cale abilităţile naturale. Nutrind dorinţa de a alege poarta cea largă, ca să mă exprim în limbaj biblic, toate aceste maşinării care sunt prelungiri ale simţurilor, membrelor şi creierului uman îi vor opri într-un final dezvoltarea sau chiar vor implica riscul degenerării lui Homo Sapiens ca specie. Pe această direcţie cred că poate fi valorificată din plin gândirea eliadiană. Sunt pe deplin de acord cu teoria din capitolul „Miturile lumii moderne” din lucrarea sa Mituri, vise şi mistere, mi se pare extrem de pertinentă şi fecundă afirmaţia că în orice societate, oricât de materialistă sau de atee, gândirea mitică subzistă, se ascunde (fr. „se cache”), subzistând în manieră camuflată, oarecum ilegalist, mitul fiind o formă de expresie a sacrului, care la rândul său este o componentă de structură a conştiinţei umane, ireductibilă la alt concept.

Conceptul de „sacru” nu poate fi redus la altceva decât el însuşi, într-un fel e înrudit cu ideea de adevăr a lui Platon, cu deosebirea că Eliade subsumează categoria sacrului condiţiei umane, fără a o fixa undeva în transcendenţă: „Je crois que l’élément essentiel de la condition humaine est le sens du sacré” (Mircea Eliade et la redécouverte du sacré). Cu alte cuvinte, omul astfel cum este el condiţionat de feluritele contexte socio-culturale, de zestrea genetică etc., are totuşi ca esenţă sacrul, care, într-o lume tot mai desacralizată, tot mai îmbibată de profan, subzistă totuşi în formă camuflată. Finalmente, omul lui Eliade rămâne un Homo religiosus chiar în contextul ideologiilor ateiste moderne (marxismul), care preiau inconştient miturile şi simbolurile arhaice.

S-ar mai putea scrie multe despre Mircea Eliade, dar mă opresc aici, fiind vorba doar de un sumar al perioadei mele humorene. Voi avea suficiente drumuri de făcut cu metroul în următorii ani iar călătoria cu metroul reprezintă simultan ilustrarea perfectă a conceptul eliadian de timp şi spaţiu profan în care e cel mai potrivit să cauţi cu îndârjire sacrul, aşa cum este el ascuns, e modul cel mai propice pentru a testa validitatea teoriilor eliadiene, printre care un loc de cinste îl ocupă, cum spuneam, mitul eternei reîntoarceri. Când mergi zilnic cu metroul la birou şi te întorci tot cu metroul acasă şi mai suferi de o incurabilă nostalgie a paradisului, Mitul eternei reîntoarceri deja îndeplineşte funcţia de sfântă scriptură…