29 January 2011

Fragment dintr-un jurnal

IN MEMORIAM GHEORGHE BOTUȘAN (1949-2012)
Un exemplar uman ale cărui izbitoare contraste îi potențau în ochii mei autenticitatea care i-a scandalizat pe mulți. A ales cu perseverență să fie și să rămână într-o asemenea măsură el însuși iar acea scânteie de viață, rebelă și spontană, ce îl anima, pulsa în el atât de puternic, încât am tot refuzat să cred, ani după ce s-a stins, că un om atât de însuflețit ar mai putea vreodată să și moară. 
Încă mă îndoiesc. 
Relatarea vizitei pe care i-am făcut-o într-o zi geroasă de ianuarie constat că a rămas, și ea, proaspătă și vie.
La, fel, recunoștința mea.
(consemnare din anul 2018)

Tot de amintit este și vizita la Berchișești, la Botușan Sr., pe care îl găsesc într-o formă de zile mari, refăcut după operația de cancer la stomac și parcă întinerit cu zece ani. Pentru că nu am o fotografie cu el, reproduc aici fotografia lui Nansen, cu care seamănă leit, mai cu seamă la ”căutătură” și cu care ar părea frate geamăn, dacă lui Nansen i-am adăuga niște plete, o barbă vânjoasă, ceva în plus la etate și..un zâmbet.






Și, că tot veni vorba, la fel ca în urmă cu ani și ani, ne întreținem plăcut vreme de vreo trei ore și trei sticle de vin, discutând despre marile expediții din perioada ”eroică” a explorărilor polare (Nansen, Scott, Peary, Amundsen, Shackleton), pe care le cunoaște până la detalii de genul : cum a reușit Nansen să ajungă până la 86°15' latitudine nordică, cum a iernat pe banchiză împreună cu Johansen în 1895 etc. Vorbim pe larg, în timp ce încearcă, alert și nervos, să spele vasele fără detergent și fără succes, despre deriva lui ”Fram” în depărtatul Nord și despre moartea lui Scott pe drumul de întoarcere de la Polul Sud, în 1912. Reușește să mă uimească iarăși cu veselia lui aspră, cu aceeași strășnicie a vorbei, gesticulației, privirii, cu luxurianța detaliilor povestite…
Tot în contextul ”marilor și eroicelor expediții” rememorăm, ajunși la a doua sticlă de vin, și anabasis-ul nostru din cadrul campaniei electorale din toamna lui `96, pe traseul Berchișești – Măzănăiești – Corlata – Berchișești, care face să pălească periplul bravului soldat Švejk în căutarea regimentului 91 din České Budějovice ….
 Nea Gică și-a câștigat de mai multă vreme un binemeritat loc între cei mai importanți zece oameni din viața mea. Este mare păcat că personalitatea lui pitorească nu poate fi mai bine păstrată prin scris, cred că doar un geniu al oralității precum Ion Creangă l-ar putea fixa în cuvinte. El ar fi în mare măsură un Moș Nichifor Coțcarul erudit. Cu el te duci la stână să mulgi oile și să discuți politica externă a României din perioada interbelică sau marile bătălii ale istoriei lumii. Când, în partea finală a întâlnirii noastre tragem o raită ”prin cartier”, adică într-o crâșmă ordinară cu biliard botezată ”La Tec”, ca să vedem ce mai fac ”băieții”, întrerupe, sec și implacabil, expozeul despre tunsul oilor al vrednicului și euforizatului său amic și cumătru Tucu, cu o scurtă descriere a situației la zi a conflictului din Orientul Mijlociu și a politicii americane pe acest subiect, ca și cum astea ar fi avut vreo legătură cu tunsul oilor și ca și cum ar fi fost doar o paranteză menită să expliciteze cu ceva mai mare rafinament cum se sortează și depozitează lâna. De altfel, discuția cu lâna continuă netulburat după ce el își încheie discursul anti-american. Scena mă face să râd paroxistic, cu sughițuri, distrat fiind ca întotdeauna de consternarea alesei noastre asistențe, care întreabă de ce râd, făcându-mă în felul ăsta …să râd și mai tare. Nea Gică posedă acel rar soi de entuziasm exuberant al ironiei nemiloase, care se naște și moare doar odată cu omul însuși.

Ca pe încă o picanterie, totodată biografică și culinară, consemnez episodul spălării unei cratițe de pe care grăsimea nu vrea să se ducă cu niciun chip în ciuda frecării delirante cu …zăpadă. Episodul se desfășoară în paralel cu discuția despre marile expediții polare, declanșată la rândul ei de mirosul de zăpadă proaspătă adus din ogradă. Sugestia mea de a utiliza detergentul lichid de cea mai bună calitate aflat în dulapul de bucătărie, în loc de zăpadă, este primită cu o duzină de ”paște”, ”biserici”, ”dumnezei”, ”hristoși” ce aproape că zgâlțâie casa de fiecare dată când se manifestă pornirile colerice ale locatarului împotriva a tot ceea ce el consideră a fi exces de igienă, rafinament, civilizație, ba chiar lux…Spălatul acesta al vaselor cu detergent riscă să strice echilibrul interior al unui om (între altele, cadru didactic), a cărui pasiune vizibil anacronică pentru creșterea în manieră paleolitică a oilor vădește de fapt refuzul timpului istoric, încercarea de a evita drama devenirii.
- Ce atâta detergent, poate ne otrăvim dracului cu el, dă-l în crucea mă-sii!!
Iar după tentativa, previzibil eșuată-și inițiată doar din curtoazie și pentru a salva aparențele față de mine, ca oaspete - de a îndepărta grăsimea, în general, urmele mâncării precedente de pe fundul cratiței, ia hotărârea la fel de previzibilă:
 - Dracu` s-o ia! O lăsăm așa, mâncarea de ieri o să dea gust la mâncarea pe care o facem acum. Că doară n-om peri, dracului!!  - totul, cu o mimică și o gestică de nescris, a căror lipsă de echivoc și de vreo urmă de îndoială mă fac iarăși să plâng efectiv de atâta râs, pentru că îmi dau seama că strășnicia asta comportamentală se poate manifesta într-un asemenea grad indicibil doar la acele rare spirite convinse de înțelepciunea lor absolută în negarea oricărei aparențe și oricărei constrângeri. De altfel, în ciuda opiniilor sigur potrivnice ale oricărei gospodine care se respectă, faptul că ingredientele mâncării sunt constituite dintr-un amestec de neidentificat și infinit de substanțe comestibile alese la modul complet aleatoriu, numite generic ”tot ce se află prin casă”, turnate la rându-le, amalgamat, peste tochitură de porc – nu înlătură caracterizarea pe care i-o acordă instantaneu și fără greș papilele mele gustative, de cea mai gustoasă mâncare de pe fața pământului, dacă nu din Galaxie.

Eu am regăsit în seara asta la Berchișești o mare absență, adică am retrăit acea lipsă a timpului istoric pe care o iubeam odinioară și la Humor, acel spațiu al echilibrului inerțial ce reamintește inconștientului meu, probabil, de starea de totală nemișcare pre-cosmogonică, în care ”nu se întâmpla” nimic (”nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”) și pe care eu o caut cu disperare, spre stupefacția conaționalilor mei bucovineni. La Berchișești, înțeleg abia acum, îmi place regăsirea periodică a unui model comportamental total nonconformist, care mă regenerează psihic, în principal fiindcă mă racordează la un univers de repere și de valori total diferit față de cel în care sunt obligat să mă integrez eu în București. Orice gest sau atitudine care tinde să transceandă istoricitatea devenirii constituie un act cu valoare de sacrament, chiar dacă în aparență este o abjecție, un atentat la orice regulă morala sau igienă publică (sau poate tocmai datorită acestui atentat?). Mă întâlnesc aici cu un om în stare să ducă derbedeismul metafizic și repulsia pentru orice fel de constrângeri (sociale, familiale etc.) până la absurd, adeseori spre disperarea familiei. Iar faptul că acest om se află în centrul unor lucruri care lipsesc, pentru că le consideră nesemnificative, că el a ales să trăiască într-un spațiu în care ceea ce consideră oamenii așa-zis civilizați și moderni că e bun și util nu se întâmplă, nu există, mă face să îl asociez într-un fel cu personalitatea și propriul meu destin, cu propria mea idee despre mântuire. Bineînțeles, el duce totul până la extrem, aproape la sinucidere (de exemplu în urmă cu doi ani refuza să se opereze de cancer), dar în linii mari, dacă reducem din doza asta de excentricitate a lui și o includem în limitele ceva mai ”supraviețuibile” ale nonconformismului, se pun niște întrebări de bun simț.
Căci, într-adevăr, de ce am progresa, de ce ar trebui să se întâmple sau să avem niște lucruri ca să ne facă fericiți? M-a bucurat, oare, vreodată, cu adevărat, vreun lucru pe care l-am avut, m-a făcut fericit în profunzime vreun succes pe care l-am repurtat? Mă gândesc acum, de pildă, la ceea ce părea la un moment dat un succes, la reușita mea la facultate…concluzia e că mult mai importantă și mai memorabilă este beția care a urmat examenului de admitere, pentru că era un comportament suficient de sincer și de onest în delirul lui, încât să facă evenimentul memorabil. Este o distincție importantă. Pe lângă faptul că nu dorm în fiecare zi în amiaza mare răscrăcărat printre panseluțe, în parcul din centrul orașului, considerând în plus, la trezire, întâmplarea ca pe ceva absolut comun, ca atunci…., atitudinea asta de a-ți asuma riscul încălcării regulilor pe care le consideră ceilalți obligatorii presupune o mare doză de curaj. Astfel că, dacă ne gândim bine, realizarea cea mai mare a fost beția ca atare, menită de fapt să celebreze admiterea la facultate și nu evenimentul celebrat, care conținea în esență multă ambiție prostească și o doză imensă de prefăcătorie, adică de încercare de integrare socială. Orice prost poate reuși să intre la facultatea de drept. Însă numai un prost curajos se trezește din beție pe la ora amiezii pe ”spațiul verde” din centrul orașului și mai are îndrăzneala de a se amuza nepăsător și a răspunde cu un căscat fără de griji privirilor acuzatoare ale trecătorilor scandalizați ce se holbează dinspre trotuar.

Așadar, pe Nea Gică îl bucură lucrurile pe care nu le are. Atitudinea asta mustește de semnificație. El nu a ajuns la saturație, la intoxicarea urbană de care sufăr eu, el a refuzat de la bun început ispita urbanizării. Fără a fi fost terorizat de zgomotul infernal zilnic al unei străzi bucureștene, îl bucură lipsa mașinilor, de fapt, în genere, lipsa tehnologiei, care e utilizată totuși, dar la minimum. Aici, la Berchișești, ajung să înțeleg că tocmai lipsa mașinilor îți dă libertate de mișcare. Toată aceasta tehnologie, menită să ne creeze mai mult timp liber și mai mult spațiu, adică să ne ușureze viața, de fapt ne-o împovărează, nouă, citadinilor. Tot povestind, ne repezim la un moment dat să dăm apă și mâncare la oi și cu prilejul ăsta îmi aduc aminte de toate acele sute sau mii de mașini care se înghesuie diminețile, umplând precum colesterolul centrul Bucureștilor, toate acele sicrie de metal care creează posesorilor iluzia că îi transportă undeva mai repede, că le fac viețile mai ușoare, mai fericite. Cât timp suplimentar ne-a adus nouă, oamenilor, inventarea asta a mașinii, care te duce de zeci sau sute de ori mai repede dintr-un loc în altul decât te-ar duce, de pildă, calul?
Devenirea tehnologică a umanității era inevitabilă, ca și evoluția materială a Universului în genere. Astea sunt aspirațiile omului: să aibă mai mult, să se extindă în spațiu și să condenseze tot mai mult timpul, până la implozie. Dar uite că sunt pe lumea asta oameni care au aspirații total opuse. Comportamentul lor nu poate fi decât pitoresc în simplitatea lui. Când toată lumea în jur încearcă să economisească și să-şi instaleze geamuri termopan sau centrală termică, ignorarea unor asemenea idealuri poate atrage catalogarea ta drept psihopat. Îmi amintesc că acum doi ani, când îmi părăseam serviciul de la bancă din București pentru a mă retrage la Humor, crezând că pentru totdeauna (considerat fiind la rându-mi nebun, și de oamenii de la București și de ăia din Humor) le spuneam ironic colegilor mei de la bancă :

- La Gura Humorului este mai greu de ajuns decât credeți voi, pentru că pur și simplu nu ai loc pe unde să treci de înghesuiala de indivizi care încearcă cu disperare să vină încoace, în București, unde totul este bine și frumos și aleargă câinii cu covrigi în coadă.