Eckhart Tolle - vechea putere a prezentului, răsărită pe un nou pământ

„Incapacitatea de a te opri să mai gândeşti este o boală groaznică, dar nu ne dăm seama de acest lucru pentru că aproape toată lumea suferă de ea, aşa că o considerăm un lucru normal. Acest zgomot mental neîncetat ne împiedică să găsim acea lume a liniştii interioare, care este inseparabilă de Fiinţă. El creează şi un sine fals, construit de minte, care aruncă o umbră de frică şi suferinţă”. (Eckhart Tolle, Puterea Prezentului, Ed. Curtea Veche, 2007, p. 30)

Lectura agreabilă a best-seller-elor lui Tolle mă face să mă întreb dacă nu cumva zen-budiştii au deplină dreptate: adevărul este foarte clar, nici o formă de cercetare suplimentară nu mai e necesară şi chiar meditaţia, dacă o considerăm un exerciţiu spiritual şi nu o abandonare spontană a gândirii discursive, este în ultimă instanţă o construcţie mentală care trebuie evitată, întrucât, odată ce ai înţeles că tu eşti Aici şi Acum, dintotdeauna şi pentru totdeauna, nu are rost să te frămânţi să cauţi altceva. Faptul că Tolle, în acelaşi timp, reuşeşte să sintetizeze pe înţelesul tuturor câteva din adevărurile fundamentale ale Vedāntei indiene, mi se pare o performanţă admirabilă.

Conceptul de bază al lui Tolle este prezentul, împrumutat din tehnicile de meditaţie Zen. Spre deosebire, însă, de budişti, afirmă existenţa ireductibilă a sufletului - Sine (eng. The Self, skr. ātman), pe care îl concepe într-o manieră vedantină. Ceea ce frapează îndeosebi, dar explică şi succesul învăţăturii sale, este profunzimea viziunii centrate asupra omului cotidian modern, a funcţionarului, intelectualui sau muncitorului, care călătoreşte cu maşina la serviciu, îşi face cumpărăturile la hipermarket etc. Accentul e pus pe monologul interior chinuitor pe care îl trăieşte din zori şi până noaptea, ba chiar o bună parte din noapte, acest tip de om, acest produs specific al erei industriale. Capacitatea de pătrundere a lui Tolle în micile conflicte interioare ce constituie zgomotul de fond al psihismului  omului  modern, sănătos clinic, dar nevrotic în realitate, nu ar fi putut-o avea însă niciunul dintre cei pe care îi desemnăm ca fiind marii maeştri spirituali ai Orientului, din care el extrage esenţa. De altminteri, niciunul dintre ei nu a avut, probabil, o asemenea natură conflictuală, chiar psihotică, precum Tolle însuşi într-o fază anumită a vieţii, pentru că tipul de societate în care s-au format ei nu era în esenţa lui atât de plin de contradicţii cum e cel de azi. Patañjali, din singurătatea junglei unde va fi meditat, ar fi citit cu mare suprindere o asemenea carte, care conţine şi o parte din teoria sa privind memoria karmică a inconştientului, depozitară a faptelor de conştiinţă trecute şi care constituie rezervorul nesecat al gândurilor şi implicit acţiunilor ulterioare. Valorificarea surselor de străveche înţelepciune ale Indiei, Chinei şi Japoniei s-a făcut de o asemenea manieră şi s-a armonizat atât de bine cu experienţele lăuntrice ale lui Tolle, încât nu se simte nevoia niciunei referinţe.

Succesul lui Tolle la public s-ar mai putea explica şi prin non-afilierea lui explicită la vreo doctrină filozofică sau religioasă, dublată de abilitatea de a nu utiliza complicatele jargoane ale acestora, ceea ce îl face egal accesibil japonezului şi americanului, atât ca fond, cât şi ca formă.

Viaţa noastră industrializată ne potenţează toate spaimele atavice, probabil că resursele de groază, deprimare, furie pe care mintea omului cavernelor le utiliza ca mecanisme firești de apărare împotriva mulţilor duşmani naturali pe care îi avea, mintea omului actual le transformă în instrumente de luptă împotriva ei însăşi, în cadrul unui monolog interior nesfărşit. Dacă mi-aş reciti jurnalul, în special părţile scrise în vremea studenţiei, ştiu că aş regăsi în mare parte acest monolog interior auto-distructiv de care vorbeşte Tolle.

Ceea ce propovăduiec marile şcoli orientale în care îl recunosc pe Tolle (în special taoism, Zen, Vedānta, Yoga) este transcenderea minţii, oprirea gândurilor. Maestrul occidental, însă, extrage doar ceea ce este caracterist şi util pentru omul modern, evitând cu mare grijă, de pildă, extrema complexitate speculativă  a raţionamentelor prin care Vedānta se străduia să demonstreze că universul este iluzoriu dacă e cunoscut ca entitate separată şi autonomă, dar că este real dacă îl privim ca ipostază a lui Brahman. Învăţătura lui Tolle este mai mult o psihologie decât o religie, la fel cum era şi Yoga lui Patañjali, cu deosebirea că ideile celui dintâi sunt infinit mai accesibile. El observă doar că mintea pendulează între trecut şi viitor, pe care le modelează continuu, analizând oameni şi fapte de conştiinţă, încercând din răsputeri, fără succes, să edifice un viitor fictiv fericit din cenuşa unui trecut dureros.