Un dialog asupra viciilor fiului ascultător

“Şi se apropiau de el toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-I asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.
Şi a zis: Un om avea doi fii…
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luc., 15, 25-32)


După ce a citit articolul meu din luna octombrie 2009 Câteva reflecţii asupra virtuţilor fiului risipitor, o cititoare de peste mări şi ţări a pus mâna pe „condei” şi am ajuns, astfel, să purtăm o corespondenţă pe care eu, unul, o găsesc vrednică de a fi împărtăşită cu alţi căutători spirituali. Numele de Anto şi Luke sunt, dacă pot spune aşa, numele noastre de scenă...

Anto a spus: E într-adevăr un drum al întoarcerii spre sine iar drumul reîntoarcerii tale e cărarea care duce spre... Acasă...eşti de fapt făcătorul propriei tale minuni, unice şi celei mai importante.

Care este însă citirea simbolului în cazul fratelui care nu părăseşte casa şi care nu iese nici din cuvântul tatălui..? Să nu fi avut nevoie de această trezire spirituală? Ar fi făcut, poate, la fel, dar i-a lipsit curajul?

Rămânerea acasă a celuilalt cred că e o ataşare la o matrice, e tot o devenire spirituală pe un alt drum, poate mai puţin anevoios, însă ceva mai lung.

Întoarcerea fiului risipitor e un drum care nu se poate face decât de unul singur...e pribegia fiecăruia spre lumină.

Luke: Mulţumesc, Anto, îl vedeam în sinea mea şi pe fiul ascultător, dar prea puţin mă regăseam în el, ştiam doar că e acolo, e un pol al antitezei. Dar tu ai mare dreptate, se cuvine a cugeta şi la el, pentru că, deşi, poate, nu ne place sa recunoaştem, în multe ipostaze ale vieţii jucăm şi rolul fiului „păstrător". Dacă îmi permiţi, aş dezvolta rodnica ta idee într-un articol separat "Câteva reflecţii asupra păcatelor fiului ascultător." De ce îţi cer permisiunea? Pentru că, pe lângă faptul că ideea îţi aparţine, ştiu că eşti şi în stare s-o dezvolţi.

Anto a spus: Be my guest:) Azi sunt cam râzăreaţă, aşa că citeşte printre rânduri…citesc Osho şi am impresia uneori ca citesc scenariul unui film cu Woody Allen…
Vorbind de fiul ascultător, îl văd ca pe un pol al antitezei, cum zici tu, numai dacă îl priveşti static faţă de celălalt, care e, să zicem, aventurierul…
De ce însă îl socoţi pe cel «păstrător» - păcătos? Care ar fi păcatele fiului «păstrător», faptul că rămâne acasă şi nu are curajul separării de familie/de tatăl lui? El e încă un pic în întârziere în devenirea lui spirituală şi astfel se explică mirarea lui de la sfârşit când nu înţelege gestul tatălui care răsplăteşte ..sosirea…celui risipitor iar primul nu înţelege de ce el, «păstrătorul» şi ascultătorul, nu are parte de acelaşi festin.

Cel mare, într-un fel sau altul, nu s-a risipit destul… e într-un proces mai lent de golire şi în acelaşi timp de umplere (de iniţiere) şi asta datorită siguranţei şi confortului părintesc; nu ni se spune nicăieri cum că ar fi fost căsătorit…asta poate ar fi accelerat lucrurile…

Luke: „….Iar fiul cel mare era la ţarină…(…). Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga…”

Întoarcerea risipitorului acasă îl găseşte pe fratele ascultător la ţarină, unde probabil conduce lucrările agricole, în numele tatălui.

„…El e încă un pic în întârziere în devenirea lui spirituală…”

Fiul păstrător, ca să mă exprim tot în limbaj biblic, este înzestrat cu mulţi talanţi, şi are şi capacitatea de a-i înmulţi, de aceea ajunge, nu ni se spune când, să aibă o imagine superlativă asupra propriei persoane…El nu a avut nevoie de efort, de aventură, de risipă, rătăcire şi suferinţă, pentru a înţelege că cel mai bine din lume este tot Acasă. Ce putem spune despre fratele ascultător, dacă este să îl privim fără nicio raportare la fratele risipitor? Nu ştim dacă e căsătorit sau nu, Isus nu e foarte explicit, dar statusul marital trebuie să fie şi el la rândul său „ascultător”, în primul rând deoarece este inerent păstrării unei bune reputaţii în tipul de societate în care este situată povestea. Fratele mare, rămas acasă, ajuns businessman de succes, după exemplul tatălui, este de bănuit aşadar că are deja o soţie şi câţiva copii, dar nu cred că are vreo relevanţă specială asupra mesajului, nu ştiu dacă îl ajută să înţeleagă mai bine substratul celor două atitudini: umilinţa fratelui risipitor şi bucuria tatălui. Ceea ce ştim este că e un om corect, după criteriile timpului şi culturii din care face parte. Cu toate acestea, eu vreau să scoatem în evidenţă ceea ce e valabil în orice timp şi în orice loc (geografic şi cultural). Şi anume faptul că aprecierea individului cu privire la propriile-i atitudini, corecte sub aspectul formei (etic, social, religios etc.), îi consolidează sentimentul de apartenenţă la o clasă etică, la o elită morală, intelectuală, religioasă, economică etc. Să nu uităm că pilda se adresează cărturarilor şi fariseilor, adică elitei politice, religioase şi economice din oraşul evreiesc al acelor timpuri. Şi noi avem în România secolului XXI o elită mică, de fond, şi una formală, cu acte în regulă, imensă, care se şi intitulează „elită”, preocupată de inventarierea păcatelor altora, otrăvind spaţiul media cu nevoia lor de răfuială.

Anto a spus: hai sa vorbim de cât e de rău in România, sa ne amuzăm numărând gropile şi să mai găsim încă un motiv să spunem...ce bine fac ăia care pleacă şi ce bine au făcut cei care au plecat....

Luke: România, într-adevăr, geme, cocoşată sub atâţia fraţi din ăştia ascultători. Sunt oameni cu mâncărici la limbă ce mi-au adus aminte de o altă zicere a lui Isus (nu ce îţi intră pe gură te spurcă, ci ceea ce îţi iese pe gură). Simt nevoia organică să-i învinovăţească întotdeauna pe alţii: guvernarea, politicienii, opoziţia, regimul comunist, minerii, securiştii, conspiraţia universală şi guvernul mondial, „E”-urile din mâncăruri, Apocalipsa din 2012, sistemul bancar, funcţionărimea coruptă, tribulaţiile inerente unui popor mic menit să supravieţuiască între giganţi. Şi România. Le e ruşine de România, pentru că România este întotdeauna constituită din ceilalţi. Tot timpul alţii sunt de vină, nevoia psihologică de a avea duşmani este un imperativ fără de care propriul ego nu îşi poate găsi justificarea, ce valoare pot avea meritele tale dacă nu ar fi puse în lumină de defectele altora? Tot timpul aud şi citesc despre „ţara asta de căcat”, un spaţiu geografic şi istoric unde singurul ţel cu adevărat dezirabil este emigrarea.

Or, toţi greşesc, părerea mea este că singura atitudine corectă, care poate schimba faţa planetei, şi care a şi făcut-o până acum, este puterea exemplului personal. O dovedeşte viaţa lui Isus Cristos, nu o doctrină politică. Şi mai sunt exemple: Buddha, Dalai Lama...

Eu cred că tot în contextul fiului risipitor şi al celui ascultător trebuie gândită această stare de spirit. I-am văzut pe oamenii ăştia la televizor şi le-am citit cărţile. În general sunt oameni foarte cultivaţi, CV-ul lor e fără pată. Sunt plini de perfecţiunea lor, sunt atât de umflaţi cu corectitudine încât riscă să plesnească precum o oală în fierbere şi atât de verticali încât într-o bună zi or să străpungă pământul sub picioare cu propria greutate. Sunt scandalizaţi că trebuie să respire aerul cu ceilalţi, cu imperfecţiunea. Termenul cel mai frecvent care le apare în minte este „celalalt”. Acesta e un exemplu clar de gândire schizoida, descompusa, un ego ce se hrăneşte din identificarea cu propria corectitudine si, implicit, din etichetarea altora...un ego care proiectează alte egouri, fantasmagorice, ale lui şi ale celorlalţi.

„…Care ar fi păcatele fiului «păstrător», faptul că rămâne acasă şi nu are curajul separării de familie/de tatăl lui?”

Prin raportare comparativă la diferite categorii de „ceilalţi” (şi nu întâmplător între „ceilalţi” se situează acum propriul frate), fiul ascultător şi păstrător ajunge un etalon pentru cei cu care interacţionează, astfel, de fapt, el se separă, deşi textual, formal şi spaţial, el rămâne în sânul familiei. El se separă de „familie” şi de „tatăl” lui din momentul în care începe să cultive prestigiul, reputaţia. Faptul că „era la ţarină” este foarte important, pentru că ne duce cu gândul la ceea ce cultiva fiul ascultător – propriul ego. Din aceasta poziţie, a rectitudinii, el începe să îi judece pe ceilalţi şi, orbit de auto-suficienţă, nu mai este în stare să vadă cele două profunzimi, cele două transfigurări: a tatălui şi a fratelui mai mic, reîntors acasă după multe aventuri. Fiului cuminte i s-ar potrivi o sintagma englezeasca de care râdea Eckhart Tolle: self-esteem. Fiul rămas acasă este un businessman de succes şi care dispune de „self-esteem” într-o cantitate apreciabilă. (Tolle se amuza pe seama faptului ca Dalai Lama fusese şi el întrebat despre acest self-esteem şi a zis pur şi simplu că el nu înţelege ce desemnează, de vreme ce nu pot fi doi de„self”, unul care merită consideraţia şi încă un self care sa o acorde...De unde atâţia self-i?). Deci nu succesul e păcatul sau virtutea fiului păstrător, şi în final vedem că nici măcar ideea de greşeală sau corectitudine nu este esenţa parabolei, ci atitudinea pe care o ai faţă de cei care greşesc atunci când constaţi că tu în aceleaşi împrejurări de viaţă ai avut capacitatea de a acţiona corect. Este foarte important, întrucât fără această atitudine faţă de limitele altora dispare orice urmă din sacralitate. E altceva, dar nu e sacrul - e politică, sociologie şi chiar religie, însă e o religie de-hierofanizată, despre care eu voi mai scrie, de altfel. Bineînţeles, putem discuta o viaţă întreagă fără a epuiza aceste înălţătoare probleme de spiritualitate, dar dacă nu înţelegem că soluţia la ele o reprezintă, nu poziţiile noastre teoretice, care nu sunt decât un ambalaj, ci atitudinile din viaţa concretă, nu merită să ne pierdem timpul.

Aşadar, pleiada aceasta de imagini, emoţii negative şi de judecăţi morale depreciative cu privire la faptele altora gândeam eu că ar fi „păcatele” fiului ascultător, de vreme ce în articolul precedent vorbisem despre „virtuţile” fiului risipitor.

Bineînţeles, şi formulările mele trebuie citite după o anumită ecuaţie simbolică sui-generis, pentru că eu nu mă gândesc la păcate şi virtuţi în sensul creştin consacrat al cuvântului, m-a interesat mai ales ce câştigă şi ce pierde fiecare dintre cei doi fraţi. Cel risipitor şi-a pierdut averea, reputaţia etc., adică oricum lucruri care nu ţin de esenţă, în schimb cel mare şi-a pierdut smerenia, asta e cheia parabolei. Am început să caut mai multe interpretări pe internet, scena fiind una centrală pentru înţelegerea întregului mesaj al Noului Testament, şi am constatat că s-au scris, fără exagerare, biblioteci întregi despre ea, dar dintr-o privire mi-am dat seama că sensul facil (disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta) este cel mai adesea scos în evidenţă, nimeni nu se apucă să scrie despre fratele ascultător. De vreme ce el a fost cuminte şi a rămas acasă situaţia nu poate fi decât OK pentru el….Sau, dimpotrivă, e o cauză pierdută, pentru că l-a judecat aspru şi pe fratele mai mic şi, mai apoi, şi pe propriul tată. Dar dacă tatăl, „ieşind” (a se citi: „coborându-se la nivelul său de înţelegere”) îl roagă pe fratele ascultător să îşi deschidă vederea lăuntrică, poate că nu e tocmai o cauză pierdută acest frate ascultător al nostru, trebuie să lăsăm deschisă poarta către noi opţiuni...

„Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (a se citi „Tu ai fost din naştere dăruit cu mult discernământ, perseverenţă, cu voinţă şi inteligenţă şi le-ai fructificat, astfel că acum ai şi avere şi multă ştiinţă de carte iar oamenii sunt înclinaţi din instinct să te respecte şi să te urmeze”), după care, urmează Tatăl, „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (a se citi „Dar şi mai important decât perfecţiunea ta şi realizările tale este să înveţi să te bucuri când un altul reuşeşte să îşi depăşească imperfecţiunea”)

Parabola asta a fiului risipitor a evoluat în timp, devenind un adevărat mit al fiului risipitor, pe care îl vei regăsi, de pildă, în filmul Legendele toamnei, unde, tot aşa, există un frate mai mare, care se plânge la un moment dat că pe celălalt îl iubesc cu toţii, deşi încălcase toate regulile posibile, că toţi avuseseră de suferit din pricina lui etc. Şi în acest film, fratele mai mare ajunge un businessman şi politician de succes şi constată în repetate rânduri că toţi ceilalţi membri ai familiei, inclusiv tatăl şi, mai grav, propria soţie a „ascultătorului”, îl au ca favorit tot pe fratele risipitor şi rătăcitor. Se ajunge în film la o reconciliere finală între ambii fii, pe când deznodământul alegoriei biblice rămâne deschis, pentru că fiul ascultător însuşi nu şi-a spus ultimul cuvânt. Rugat fiind de tatăl, care, bineînţeles, înţelege şi poziţia fiului păstrător şi nu vrea să îl piardă nici pe acesta, ci încearcă să îi deschidă ochii înţelegerii (şi nu e de trecut cu vederea şi modalitatea prin care o face „dar tatăl lui, ieşind, îl ruga…”), este posibil să fie şi el recuperat, sau, cu alte cuvine, reintegrat Unităţii pe care resentimentele îl îndeamnă acum să o părăsească..

Anto a spus: Rămânerea acasă a celuilalt cred că e o ataşare la o matrice, e tot o devenire spirituala pe un alt drum, poate mai puţin anevoios însă ceva mai lung. De ce însă îl socoţi pe cel «păstrător» - păcătos?

Luke: Cred că drumul niciunuia dintre fraţi nu este uşor, din pilda biblica se vede ca fiul rămas acasă, fie acumulase prea multe frustrări, fie prea multe cunoştinţe şi abilităţi manageriale, o dată cu activitatea de administrare a averii tatălui (a se citi – „se adăpase la izvoarele cunoaşterii, dăruit cu mai mult har, fiind într-un fel, un favorit al Fiinţei, obişnuindu-se cu acest statut privilegiat”), fie, acum, deodată, la aflarea veştii despre reacţia scandalos de generoasă a tatălui său (a se citit „la constatarea modului uluitor în care Fiinţa înfloreşte într-o conştiinţă pe care se credea îndreptăţit să o considere inferioară”), îl cuprinde admiraţia pentru propria-i persoană. „Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre” eu îl citesc astfel: „Comuniunea lui cu Fiinţa fu temporar întreruptă, egoul lui se simţea diminuat proporţional cu preţuirea care i se acorda celuilalt, tocmai pentru că îl considera un celălalt”. Aşa cum am scris în celălalt articol că fiul risipitor este posibil să nu se mai întoarcă din drum, să cadă, aşadar, victimă încercării iniţiatice prin care trece, fratele mai mare, rămas acasă, are la rându-i de trecut testul smereniei. El are la îndemână două opţiuni corecte: fie să reflecteze mai adânc şi să încerce să înţeleagă episodul, din perspectiva lămuririlor pe care i le-a dat „tatăl” fie, dacă în final constată că e cu desăvârşire lipsit de capacitatea de a înţelege pe care o posedă tatăl (în care nu văd doar un simbol inclus în alt simbol, adică numai suveranul celest aşa cum îl văd bisericile creştine, creator şi cosmocrator, eu îl văd pe acest „tată” şi ca Tao, cel care integrează şi armonizează toate contrariile), fratele mai mare are de trecut o probă socratică, de bun simţ, atitudinea lui corectă ar fi tocmai aceea a pasivităţii complete, adică asumare curajului de a admite că e pur şi simplu depăşit de problemă, ignorant, în sensul că plecarea şi revenirea fratelui mezin, ca şi reacţia de bucurie a tatălui, sunt pur şi simplu inexplicabile cu actualele lui mijloace de înţelegere. A admite că nu ştii cere uneori un curaj mai mare decât a-ţi recunoaşte greşelile. Fiecare dintre fraţi are de trecut o încercare, un test şi încercarea fratelui mai mare este mai grea, socotesc eu, dintr-un punct de vedere, tocmai pentru că pare mai facilă. Mesajul parabolei nu este unul etic, e tot atât de trans-etic pe cât e de antitetic.

De asemenea, dintr-o altă perspectivă, trebuie sa vedem dacă nu cumva risipirea unei jumătăţi de avere „cu desfrânatele” pur şi simplu va fi fost considerată ca fiind relativ scuzabilă de către Isus însuşi, care, în ciuda a ceea ce ar putea obiecta diversele curente creştine protestante, nu am văzut pe nicăieri să încurajeze excesul de cuminţenie pur etică, nici antreprenoriatul, businessul sau activismul politic, ba dimpotrivă, îl întâlnim peste tot luând apărarea oamenilor de cea mai joasă speţă (vameşii, curvele etc.). Pierderea acestei averi de către fiul risipitor poate deci avea un rol purificator, e posibil să te înveţe încă de tânăr că acesta e destinul implacabil al averilor pământene: să se câştige şi să se piardă, că tot ceea ce există în timp nu poate avea altă finalitate. Dar se poate citi pe multe paliere, eu aşa citesc parabola, de fapt aşa citesc totul – în spirală. Averea nu este numai financiară, este putere, prestigiu, talente risipite, daruri, timp, „talanţi”, cum se spune în altă parte în Biblie, cunoştinţe, erudiţie…

Ce părere ai de faptul că, în unele situaţii, Hristos însuşi e un risipitor (spargerea vasului de mir, şi reproşul lui Iuda –„mai bine îl vindeam şi dădeam banii săracilor!", citit împreună cu replica lui Isus: „pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe mine nu mă veţi avea întotdeauna)? Tot în contextul acestei corectitudini trans-etice trebuie privit şi episodul respectiv, şi formulările total contradictorii care abundă în cele patru Evanghelii („Bucuraţi-vă..” cu „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”; şi tot aici, a se citi „Nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc” cu „Eu însă vă spun vouă…”). În anumite situaţii Isus e un fiu ascultător, în altele e un scandalagiu... Atitudinea are în ea şi din Shiva şi din Vishnu şi din Socrate. Pe femeia adultera nu o judeca prea aspru, („unde sunt pârâşii tăi? ....atunci nici eu nu te osândesc...") dar aruncă în schimb grele cuvinte către preoţii din Templu, care profesau virtutea, Legea, care pretindeau că ştiu. De fapt cărturarilor, cunoscătorilor Legii, le este dedicată această parabolă. De multe ori Isus e de-a dreptul maieutic, precum Socrate ("de unde credeţi ca vin aceste puteri, de la om sau de la Dumnezeu?"). Deci şi Isus e, în felul lui, tot legiune…

„Vorbind de fiul ascultător, îl văd ca pe un pol al antitezei, cum zici tu, numai dacă îl priveşti static faţă de celălalt, care e, să zicem, aventurierul…”

Ideea e mult mai fantastică, şi la propriu, şi la figurat, cel puţin într-o altă interpretare a mea, la fel de labirintică....eu nu cred că simbolul din profunzime este antiteza dintre doi indivizi, ci suişuri şi coborâşuri, perioade de pace şi de tulburare lăuntrică, avatāra succesive ale aceluiaşi individ, dar cu sensul restrâns („manifestare”), al termenului sanskrit, mă gândesc, adică, la diferitele stări mentale, atitudini, luări logice de poziţii pe care omul le experimentează în relaţia cu „aproapele” său, cu seamănul pe care în felurite situaţii îl judecă din punct de vedere moral. Am vrut sa spun că, de pildă, eu însumi în variate prilejuri am avut starea interioară (nu neapărat exteriorizată - ca act, ca luare de poziţie), când a unuia, când a celuilalt fiu, deci, că aceşti indivizi se regăsesc în fiecare om, cele doua prototipuri co-exista în fiecare copil, adult, bărbat sau femeie care are libertatea unei alegeri. Ambele atitudini sunt greşite, atât „risipa", cât şi „păstrarea", dacă ele nu tind spre altceva, daca nu se înţelege funcţia universului opţiunilor ca fiind aceea de vehicul, şi nu ţelul, dacă nu ajungem să descoperim că şi gândirea însăşi e unul dintre învelişuri, cum sunt valurile mării, care fac şi nu fac parte din mare, există şi în acelaşi timp nu există... Or, când te gândeşti că aceste încercări, care sunt în esenţă toate alegerile noastre, ne sunt date tocmai ca să trecem în final de ele, că finalitatea vieţii este aşadar aceea de a depăşi viaţa, discuţia se complică destul de tare.

Eu văd această alegorie ca pe un cerc mare ce începe prin plecarea de acasă a fratelui mai mic şi se închide printr-o transformare a conştiinţei fratelui mai mare, care, în final, va înţelege semnificaţia bucuriei tatălui laolaltă cu plânsul sfâşietor al fratelui risipitor, întors acasă cu gândul că nu merită să fie nici măcar slugă.

Cei doi fraţi reintegrează, deci, simbolic, totalitatea ce îi şi conţine (Tatăl), tipul acesta de coincidenţă a opoziţiilor - risipirea cu păstrarea, rămasul cu plecarea, repaosul cu mişcarea, prezentul cu totdeauna – trebuie să ştim să îl recunoaştem, ca mecanism iniţiatic, în orice învăţătură spirituală de adâncime şi în viaţa noastră de zi cu zi.

Anto a spus: dualitatea asta specific umană în care ne naştem toţi…dar fără de care nu poţi sa ajungi să înţelegi Unitatea !