Câteva reflecţii asupra virtuţilor fiului risipitor

                                                                            

Tuturor celor care sunt într-o ţară oricât de

depărtată, dar cărora le este dor să se întoarcă Acasă

„El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă.(…) «Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…»” (Luc., 15, 11-14;18)

Este posibil să nu te mai întorci din drum.

Este, iarăşi, posibil, să uiţi că ai plecat la drum cu scopul de a ajunge acasă iar scopul acesta, neconştientizat la începutul drumului, să nu-ţi apară în minte, lămurit, nici măcar o dată, oricât de mult ai merge şi oricât de mult te-ai opri să te desfeţi cu fantasmele ce-ţi ies în cale, să plângi de durerea la fel de părelnică a lipsurilor sau, pur şi simplu, să reflectezi la calea vieţii tale. Ajungi să crezi, bunăoară, că drumul îşi este suficient lui însuşi, că fiecare oprire face parte din destinaţie, că frumuseţea vieţii constă tocmai în succesiunea luminilor şi umbrelor, a razelor şi ploilor ce-ţi scaldă ochii, a tristeţilor şi bucuriilor ce constituie inevitabil bornele care ne marchează calea.

Dar zadarnic îţi vei face tot felul de iluzii cu privire la farmecul drumului şi al întâmplărilor sale. Drumul vieţii, pe care te opreşti uneori ca să stai de vorbă cu tine însuţi, nu e destinaţia ta. Dacă te-ai înstrăinat uneori de familia, de prietenii tăi, dacă ai săvârşit fapte nedemne, străine de tot ce bănuiai că ţi-ar sta în fire, dacă ai aruncat în dreapta şi-n stânga cu sentimente şi cu vorbe murdare, întrucât, mai înainte de asta, gândul însuşi ţi l-ai întinat prea adesea, greşind uneori chiar cu bună ştiinţă, pentru a-ţi provoca destinul, a fost pentru a ajunge să înţelegi, în final, destinaţia, pe tine însuţi. Ai ajuns, astfel, să înţelegi că nu eşti un lucru, ci o Fiinţă, parte din nesfârşita Fiinţă, că toate lucrurile le poţi pierde şi câştiga, dar Fiinţa însăşi, ireductibilul „A Fi” – nu o poţi pierde decât atunci când, obişnuit prea multă vreme să iubeşti lucrurile sau pasiunile efemere ale simţurilor, să investeşti tot ceea ce înseamnă gând, faptă, simţământ, în „a avea”, riscând să uiţi sentimentul de „A Fi”, devenind tu însuţi un lucru ce-şi doreşte alte lucruri şi piere ca şi ele…

Din pildă, cunoaştem un rătăcitor, care este în acelaşi timp un risipitor. Există oameni care trebuie să călătorească (nu neapărat spaţial-geografic) şi să risipească (nu neapărat avere materială) pentru a înţelege că există în ei o esenţă imuabilă, pe care o poarta cu sine în orice „ţară depărtată” şi care esenţă rămâne neatinsă, chiar de şi-ar „risipi averea”. Pribegia şi risipa sunt inevitabile în procesul de auto-înţelegere. Aici simbolul e limpede, pilda vorbeşte despre o avere de care te poţi dispensa, lucruri după care nu merită să plângi, a căror pierdere face parte din jocul, dramatic dar iniţiatic, al maturizării, care îl învaţă pe fiul risipitor şi rătăcitor, în această trecere dureroasă de la bogăţie la mizerie, preţul adevărat al lucrurilor, faptelor, gândurilor. Şi nu e vorba numai de averea materială, ci şi de cea intelectuală, de meseriile pe care ne repezim să le urmăm din cu totul alte motive decât vocaţia, de darurile multe, „talanţi” pe care i-am primit prin naştere şi pe care „uităm” să-i investim în ceea ce este cu adevărat esenţial. Pentru că, dacă ai avea un examen serios de conştiinţă, zilnic, şi ai relua toate câte ţi-au trecut prin minte în acea zi– de câte ori te-ai înfuriat pentru nimic, de câte ori ţi-ai dorit sau gândit sau făcut ceva nedemn de tine sau de care nu aveai nevoie- de tot atâtea ori ai rătăcit printr-o ţară depărtată şi ţi-ai risipit o parte din energie, din timp, din viaţă, te-ai intoxicat cu grijile şi agitaţiile de care te-ai fi putut lipsi. Dar dacă ajungi să conştientizezi tot mai des şi mai des aceste gânduri, aceste stări sufleteşti, refuzând să le încurajezi, ele îşi vor slăbi, treptat, puterea, ca orice lucru pe care nu-l iubeşti. Fiul risipitor ajunge să înţeleagă că nu trebuie să iubească lucrurile de care nu are nevoie. Nu ai nevoie de toată această agitaţie, de toate grijile, dilemele, de trecutul care începe să atârne tot mai greu în balanţa memoriei tale şi de viitorul mai bun care nu mai vine niciodată.

Nu ne putem închipui că fiul risipitor, primit acasă cu braţele deschise de părintele său, urma să mai fie vreodată omul ce „risipise averea” „în ţara depărtată” şi nici cel de dinaintea „împărţelii averii”. „Călătoria”, „risipa”, „destrăbălarea”, „foametea mare”, „lipsa”, sunt etapele trezirii spirituale, treptele iniţiatice ale conştientizării, suferinţa rătăcirii îl face pe risipitor să preţuiască tot ceea ce dispreţuise înainte, durerea kathartică joacă aici rolul învăţătorului, duhovnicului, întrucât în clipa restriştii se iscă şi gândul „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…”. Versetul este foarte important pentru înţelegerea de ansamblu a pildei. Tatăl îl preţuieşte atât de mult pe acest fiu risipitor, spre stupefacţia fiului care nu-i ieşise din poruncă, pentru că judecata lui nu este una economică şi nici etică, ci una spirituală, ceea ce atârnă aici în balanţă cel mai mult este conştiinţa nouă, viaţa sufletească proaspăt înmugurită a unui om care a dezbrăcat veşmântul ce nu i se potrivea. „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…” – astfel gândeşte un om care s-a purificat prin grele îndoieli iar „Tatăl” are înţelepciunea să înţeleagă acest proces lăuntric, spre deosebire de fiul ascultător. Fără acest metanoic „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…”, fără momentul de gravă reflecţie, călătoria, viaţa însăşi până la urmă, rămâne o rătăcire fără niciun sens iar pierderea averii, o pură risipă, un faliment în sensul cel mai economic al termenului. Falimentul nu a fost nicicând o situaţie cu totul iremediabilă, aşa că fiul cel risipitor, pe care îl bănuim destul de tânăr, putea să facă în decursul vieţii altă avere. Însă, dacă sărăcia nu este ireversibilă, transformarea lui lăuntrică este. Relaţia lui afectivă cu lucrurile, cu verbul „a avea”, a suferit o modificare de esenţă.

Rătăcirea prin „ţara depărtată”, ca şi „destrăbălarea”, „risipa”, sunt de fapt stări de conştiinţă pe care oamenii le trăiesc zi de zi, fără a fi nevoie baremi să părăsească traseul de acasă până la serviciu sau magazin. Sunt gândurile mici ce însoţesc micile tale ataşamente şi aversiuni efemere, care te îndepărtează de Fiinţă, de propria ta esenţă. Şi tocmai pentru că sunt străine firii tale, sunt momente în care te trezeşti, pe nesimţite, măcinându-te lăuntric, fără o cauză anume. Dar cauza există. Propria ta esenţă te face să suferi, ca să te facă să te întorci la ea…, este vocea cu care te strigă. Sunt clipe sau minute sau ore în care, neştiut de nimeni, te înstrăinezi de tine însuţi, atunci când mintea ajunge în „ţară străină” iar gândurile tale, nevăzute, hălăduiesc în patria lucrurilor, simţurilor, vanităţii, a dorinţelor de a avea, dezamăgirii de a nu putea avea mai mult (nu neapărat bani, ci orice e susceptibil de apropriere: o slujbă mai bună, respectul semenilor, mai multe calităţi fizice sau intelectuale). Atunci simţi că ai pierdut ceva din tine însuţi, sau că te-ai îndepărtat de la drumul interior şi începi pur şi simplu să suferi. Suferinţa îl obligă pe fiul risipitor şi rătăcitor să se trezească din acest somn al „AVERII”, regăsindu-se pe sine însuşi întru luciditatea „FIINŢEI”, aceasta e de fapt şi motivaţia profundă a bucuriei tatălui, care nu spune „era sărac şi acum are din nou ce mânca”, ci „Acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”. (Luc., 15,32).