The Last Samurai

(În loc de introducere și ca o invitație de a viziona filmul, pentru cei care nu l-au văzut, și de a-l revedea, pentru cei care l-au vizionat deja)

O viață-ntreagă mi-aș putea petrece cumpănind

Care-i mai mândră floare de cireș, din câte-s înflorite,

Pentru ca-n urmă să ajung să spun, murind,

Că-s toate florile-n cireși  desăvârșite!

Dacă aş avea resursele financiare necesare, mi-aş construi un interior identic cu cel al Takăi din filmul The Last Samurai (2003). Pe femeia aceea admirabilă, soţie de samurai, interpretată de un fotomodel japonez, mă îndoiesc că vreun bărbat sănătos la trup şi la minte ar remarca-o pentru maniera în care, în film, aşeza bolurile de orez pe masă sau căra lemnele de foc în braţe. Dar cine-a zis că eu sunt sănătos?

Interioarele acelea, prin simplitatea lor, sunt de fapt o ilustrare a concepţiei vidului budist. Am revăzut de zeci de ori scenele ce înfăţişează activitaţile cotidiene din acel sat din munţi. Japonezii duc arta esenţialului la perfecţiune, simplificând totul cu un talent inegalat de vreo altă naţie. Dacă urmăreşti cu atenţie acest film, constaţi că forţa pe care o reprezintă Japonia în mai toate domeniile, de la spiritualitate la tehnologie, emană din tehnica gestului simplu, din disciplinarea şi conştientizarea activităţilor pe care noi, occidentalii, le considerăm mai mult decât banale. Am revăzut de nenumărate ori, cu atenţie, cum închidea Taka uşile acelea glisante. Nu îmi închipuiam că există vreo acţiune mai profană, mai banală, decât închiderea unei uşi. Ei bine, am constatat ca aşa-zisul „miracol japonez” are o explicaţie foarte simplă: străduinţa de a duce la perfecţiune tot ceea ce faci sau gândeşti. De aici şi aceste „epifanii fulgurante” japoneze care l-au entuziasmat pe Mircea Eliade. Japonezii urmăresc perfecţiunea şi armonia în tot ceea ce apare în câmpul conştiinţei, până la ultimul detaliu. Măiestria lor în mânuirea săbiei este doar un aspect particular al dragostei lor pentru perfecţiune, actul uciderii (sau, după caz, sinuciderii), este fundamental ritualic, ca şi plivitul florilor din gradină: dacă tăietura este perfectă, şi samuraiul şi gradinarul au săvârşit un sacrament. Gândul dispare, mintea se goleşte şi, în vidul astfel creat, se face, de fapt, loc pentru marea armonie a Totalităţii. Ceea ce se anihilează este, în esenţă, funcţia discursivă a minţii.

Am citit în toamnă, cu nesaţ cele două volume ale lui Eiji Yoshikawa închinate celebrului Musashi şi mi-a rămas în minte îndeosebi capacitatea legendarului samurai de a evalua măiestria unui pontenţial rival dupa forma în care acesta retezase tulpina unui trandafir…Nu m-aş fi gândit vreodată că o tăietură de sabie este la fel de unică precum amprenta digitală.

Acest spirit specific japonez, atenţia pe care o acordă detaliului, le-am regăsit şi în The Last Samurai, scenele de viaţă cotidiană transmiţând un mesaj foarte important despre acest popor. Prestaţia lui în vremuri de război îşi are explicaţia în atitudinea lui pe timp de pace. Preocupat fiind până acum îndeosebi de admirabilele tehnici de luptă cu sabia ale japonezilor, nu realizasem că, de fapt, pescarul, grădinarul, gospodina, armurierul, maseurul, gei-sha - sunt, fiecare în felul lor, samurai, adică slujitori ai ideii de perfecţiune.

…imaginea unei femei japoneze închizând perfect o uşă glisantă!  Cred că, după Rivendell (The Lord of The Rings), acel sat japonez din The Last Samurai îmi evocă cel mai bine spaţiul paradiziac în care, de mi-ar fi dat să aleg, mi-aş petrece întreaga viaţă.

Ca o concluzie la aceste rânduri: lecţia esenţială pe care mi-a dat-o Japonia este una de atitudine. Şi la propriu şi la figurat, atitudinea ta în vremuri de război este dictată de modul în care îţi organizezi vremurile de pace.