8-Ce așteptări avem de la cei din jur

Întrebare: Sunt oameni, pe care nu îi putem da la o parte... cel puțin nu imediat... este nevoie de timp, pentru noi, în primul rând, dacă ne punem în gând să acționăm....

Sunt oameni, pe care nu ar fi de dorit, din partea noastră sau din partea aproapelui, să îi dăm la o parte... sau, mental, dacă îi dam, fizic tot ne întâlnim cu ei ...

Și mai sunt oameni, pe care i-am ales noi, cu ei ce facem când ne fac rău? Căci, dacă îi dăm la o parte este ca și cum ne-am da pe noi la o parte...

Răspuns: Dezamăgirea ta față de oameni va dura atâta vreme cât vei avea așteptări, speranțe și vise în legătură cu oamenii. Oamenii trăiesc pe diferite grade de realitate, conform nivelului de spiritualitate al fiecăruia, fiecare este singur pe drum și singur în clipa morții și întâlnirii cu adevărul etern. Așadar, starea ta de conștiință, calmă, liniștită, luminoasă, este cea care poate iradia în jur și care poate trezi oameni care sunt pregătiți să te recepteze. Singura metodă prin care poți schimba lumea în mod temeinic și durabil este găsirea păcii tale interioare. „Pacea este suprema făptuire iar tăcerea este suprema elocvență” (Ramana Mahāṛṣi)

A accepta răul pe care îl fac alții cu o stare de seninătate este rezultatul unei practici spirituale îndelungate. Interacțiunea cu oameni încărcați de negativitate este foarte dureroasă, pentru că negativitatea psihică este o stare foarte contagioasă, mai contagioasă decât ciuma. Eu am înclinația de a deveni violent (psihic, nu fizic) în prezența violenței și asta demonstrează că nu am reușit să mă maturizez din punct de vedere spiritual. Violența mea psihică în prezența agresiunii, reacția mea plină de negativitate se traduce printr-un blocaj fizic și nervos, printr-o repulsie resimțită totodată în psihism și în corpul fizic. De asemenea, însă, știu și din cărți, din convertirea Sf. Pavel, de exemplu, dar știu și din propria experiență, că și starea de seninătate interioară este și ea contagioasă, au fost nenumărate situații când mă aflam într-o dispoziție de-a dreptul luminoasă ce s-a transmis fără cuvinte, aproape telepatic, colegilor cu care lucram. Nu uita că Sf. Pavel înainte de convertire era un om extrem de încărcat de negativitate, de sentimente de intoleranță și repulsie. Eu cred că durerea pe care ele i-au provocat-o l-a și adus la revelația de pe drumul Damascului. Durerea l-a pregătit. Asta este menirea ei. Pe de altă parte în cazul nostru… Este foarte greu să supraviețuiești din punct de vedere nervos într-un colectiv de oameni din zilele noastre, dar va fi mai ușor dacă vei reține că fiecare evoluează în felul lui, uneori pentru că suferința îl obligă să evolueze, și că mulți dintre cei pe care îi catalogam drept răi incurabili sunt poate în pragul unei revelații.

Singura metodă pe care o știu eu este aceea pe care ți-am mai spus-o: eu am încetat să am așteptări de la oameni, speranțe…în primul rând de la oamenii la care țin primesc totul cu o stare de totală acceptare, iar când am critici, le păstrez pentru mine. Catalogarea unor oameni ca fiind răi, agresivi, nesimțiți etc. ne umple pe noi înșine de negativitate, de repulsie, care ne fac nouă rău, înainte de a le face altora. Lumea este exact așa cum trebuie să fie, gradul ei de maturitate spirituală nu depinde de noi. Noi suntem responsabili doar pentru noi înșine. Dacă reușim să ne modelăm pe noi înșine, forța subtilă care acționează înlăuntrul nostru va radia înspre ceilalți. Cum crezi că a ajuns Isus, un simplu tâmplar, să fascineze o planetă întreagă? Prin luminozitatea pe care o radia propria lui persoană, și mai puțin prin predicile lui și prin măiestria cuvântului. Esențial era modul în care se prezenta el ca om, probabil în primul rând privirea lui trăda starea de totală abandonare a egoului. ”Căci vorbea ca unul care avea multă putere” Așa a ajuns să aibă discipoli, cred, în primul și în primul rând prin prezența lui personală ce inspira iertare totală și absolută. Ăsta este un model de urmat daca vrei să te împaci cu tine și cu lumea. De fiecare dată când nu știi cum să procedezi cu cei din jur gândește-te cum ar proceda Isus. Pe mine asta m-a ajutat uneori să nu îmi pierd mințile, pentru că trăim într-o lume plină de agresivitate. Cu toate astea, de la zi la zi poți evolua puțin câte puțin, și la un moment dat existența întreagă începe să conlucreze pentru a te ajuta, fără să îți dai seama.

Î: Dacă găsirea păcii interioare este calea și dacă ajungem la acea liniște și vrem să o păstrăm și îi respingem pe ceilalți, asta nu înseamnă cumva că ne lepădam de ei? și că suntem egoiști?

R: Nu trebuie să îi respingem pe ceilalți, proba noastră de foc este să reușim să aducem liniștea în mijlocul iureșului vieții de zi cu zi, cum spune Eckhart Tolle. În niciun caz nu îi respingem pe ceilalți, trebuie doar să ne obișnuim să ne păstrăm seninătatea atunci când apar divergențele. Este un miracol posibil. Lumea asta este nebună, așa este, dar noi putem fi în stare să aducem în interiorul ei un strop de liniște, de sănătate mintală. Dacă reușești să îți păstrezi cumpătul și să nu te superi când cineva te agresează verbal, așa cum se întâmplă adesea, de exemplu în trafic, este un prim pas către regăsirea păcii interioare. Este o operație similară tăierii cordonului ombilical – trebuie să ne tăiem cordonul ombilical care transmite boala asta a negativității dinspre lumea din jur către noi, să ne învățăm să ne detașăm, altă cale nu există, să încetăm a ne mai hrăni cu ignoranța și violența altora, să practicăm iertarea necondiționată iar atunci lucrurile încep să se schimbe favorabil și în noi și în relațiile noastre cu lumea.

Î: Tu cum faci? Cum te detașezi?

R: Nici eu nu reușesc întotdeauna. Tehnica mea este una hinduistă: să mă gândesc și să simt că eu sunt totuna cu întreaga Existență, cu Universul, și că micile lucruri care se întâmplă înlăuntrul meu sunt precum valurile oceanului, care nu sunt în stare să îi tulbure adâncurile. Dacă reușești să te consideri ocean, valurile nu vor mai avea puterea să te supere. Asta este tehnica mea. Problema este că uneori uit: mă supăr, mă înfurii, totul din cauză că uit că sunt un ocean…și este necesar după aceea să reflectez și să meditez și să îmi reamintesc, să îmi dau seama de ce m-am abătut de la drumul meu. Dar încerc iar și iar, de fiecare dată, realizând treptat că eu sunt un ocean de conștiință infinită și că în mine sălășluiește liniștea supremă.

Î: Sunt într-o perioadă în care i-aș bate pe toți, le-aș da foc, aș turna benzină, iar le-aș da foc și apoi le-aș pune sare și iar le-aș da foc... și tot așa..

Dacă îmi place viața... de ce îmi vine să-i omor pe toți?

R: Suferința ta provine din faptul că ai anumite așteptări de la cei din jur, care din anumite motive nu se fructifică. Adică, ai vrea ca anumiți oameni să facă sau nu anumite lucruri. Ca orice există în timp și în istorie, și cei din jur și tu însăți, sunteți supuși erorii. „Păzirea inimii” în contextul ăsta este efortul interior de a accepta limitările oamenilor, inclusiv propriile tale limitări. Efortul de a face lumea mai bună cu orice preț este un prilej de conflict interior neostoit. „Păzirea inimii” mai înseamnă să eviți a încerca să modelezi oamenii împotriva liberului lor arbitru, înseamnă să eviți a impune altora propria credință, propria morală sau religie, ca adevăruri supreme și pentru ceilalți. Este o noțiune des întâlnită în scrierile sfinților părinți această „păzire a inimii”, care are o sferă mult mai largă, indicând însă în esență stârpirea anumitor tendințe și dorințe (sau „pofte”) încă din momentul în care ele răsar în minte. Este o metodă de purificare a gândului. Ea nu intră deloc în conflict cu altruismul, dimpotrivă, altruismul, începând cu o vorbă blândă spusă unui coleg supărat și obosit, este o metodă de purificare obligatorie. Așadar, ajută oamenii care îți cer ajutorul, atâta vreme cât crezi că acțiunea pentru care apelează la tine este una justă. Dar, în paralel cu asta, „păzirea inimii” va însemna să nu le pretinzi în schimb o anumită atitudine, nici măcar să fie mai buni la rândul lor. Nimic pe lume nu este mai durabil decât revelația spontană, și prin această constatare nu fac decât să mă mă întorc iar la exemplul convertirii Sf. Ap. Pavel.

Î: Te rog, mai spune-mi dacă ai găsit răspuns la întrebarea asta: de ce absentează binele? De ce absentează lumina? 

R: Nu știu și cred că este imposibil pentru mintea umană să cunoască de ce a trebuit să ia naștere un univers al contrariilor: lumină-întuneric, bine-rău, yin-yang. Ceea ce putem ști este doar că acestea sunt datele experienței. Dar, după părerea mea, nu numai că nu putem ști, dar nici măcar nu este necesar să o știm. Tu cunoști pilda omului rănit de o săgeată pe care o spunea Buddha? Era vorba despre un om care fusese împuns de o săgeată și, înainte de a lăsa să i se scoată săgeata, dorea ca mai întâi să știe: cum se numește omul care l-a rănit, din ce clan face parte etc. etc., voia să știe foarte-foarte multe detalii, pentru că simțea că, dacă nu posedă toate informațiile astea, nu se putea vindeca. Și așa suntem și noi, vrem să știm multe detalii: dacă există reincarnare, dacă are vreun sens existența răului în lume etc. Or, învățătura lui Buddha (care este total anti-metafizică) este în sensul că suferința sufletească umană este o boală, că trebuie tratată ca o boală, dar ca o boală pe plan spiritual, nu biologic, și că orice discuție asupra finalității vieții și asupra sufletului însuși este o pierdere de vreme.

Ceea ce este cert este că omul se îmbată cu iluzii și că ăsta este răul, iar din pricina asta există pe lume multă suferință.Î: Natura nu poate fi negativă?

R: Negativitatea nu este ceva cu viață proprie, ci este un câmp de energie de natură conflictuală care poate însoți ființa umană mai mult sau mai puțin, care vine și pleacă. Eu cred că putem vorbi de gânduri, emoții, sentimente negative sau pozitive, nu și de oameni negativi sau pozitivi. Omul, în esența lui, transcende orice polaritate. Nici natura și nici omul nu pot fi negative sau pozitive, ci doar gândurile. Din faptul că gândurile însele, care sunt polarizate, sunt și lipsite de substanță, de viață proprie, trebuie să provină și atitudinea noastră față de ele. Pozitive sau negative, gândurile sunt forme ale conștiinței, adică valurile pe care le  ia temporar suprafața oceanului conștiinței, fără ca oceanul însuși să fie afectat. În momentul în care omul înțelege că el este separat de gândirea sa și că el supraviețuiește gândurilor care vin și pleacă, el  va avea o atitudine corectă și față de exploziile de negativitate ale celor din jur. Ele nu îl vor mai putea tulbura. 

Î: Ce înseamnă să te iubești pe tine însuți? Și cum se împacă această iubire cu pacea interioară?

R: A te iubi pe tine însuți, ca și a te cunoaște pe tine însuți, sunt exprimări metaforice ale sufletului aflat în armonie cu existența, întrucât nu există în corp două suflete sau două euri, astfel încât unul să îl poată iubi sau cunoaște pe celălalt. Astfel încât sufletul care este totuna cu existența, s-ar putea spune că se cunoaște sau se iubește pe el însuși. Dar este o exprimare metaforică, fără doar și poate. Metaforele sunt încercările noastre de a experimenta, în timp, eternitatea și inefabilul…Sau, cum zicea Eminescu: ”Cu lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec/Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec”.
Î: Adică și răul există și este relativ dar binele este absolut .... ce înseamnă că lucrurile nu se produc din ele însele și nici din altele?

R: Și răul și binele sunt categorii relative, singura categorie absolută este conștiința simplului fapt de a fi. Pentru că omul utilizează căi diferite de a-și atinge propria esență se ajunge la calificări diferite, la BINE și la RĂU, la corectitudine și la greșeală. Tu ce crezi că încerca Hitler? El încerca, în felul lui greșit, să fie fericit, adică utiliza metode eronate de atinge fericirea. Dar binele și răul nu pot defini esența existenței, ci doar defini și delimita căile utilizate pentru a ajunge la ea. Așa că negativul este într-adevăr doar un val și nicidecum oceanul însuși. Oceanul este A FI…

Ceea ce îi lipsește lumii este într-adevăr cunoașterea de sine. Nu îi poți ajuta pe ceilalți decât în măsura în care intuiești că acea sursă eternă care suflă viață în trupul și mintea ta, suflă fluidul acesta vital și în ceilalți. Acel izvor este unic și din conștientizarea existenței lui ajungi să îți dai seama că tu nu ești corpul și nici mintea, ci forța fără început și fără sfârșit ce animă și trupul și mintea. Asta înseamnă că tu ești Totalitatea. Aceasta ești tu, tat twam asi, cum spun Upanișadele.

În aparență, lucrurile se produc unele din altele, dar în esență ele sunt create și subzistă în virtutea unei energii de natură spirituală care a fost surprinsă magistral de Eminescu în Scrisoarea I. Acea energie spirituală, pe misterioase cai, suflă viață dinlăuntrul lucrurilor și ființelor și pune tot Universul în mișcare.

 

”Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric...”

Toate nenorocirile umane provin din faptul că omul se considera val, pe când, de fapt, el este oceanul, nefinirea…

 

7 - Când ne este greu să ne reamintim de Bhagavad-Gītā

”Eu sunt mirosul bun al pământului, strălucirea din foc, viaţa din toate fiinţele, asceza din toţi asceţii.

Sămânța veşnică a tuturor fiinţelor eu sunt, să ştii, o fiu al lui Pṛthā; eu sunt înţelegerea celor care cunosc şi strălucirea celor străluciți eu sunt”

(Bhagavad-Gītā, VII,9-10)

Întrebare: Gītā am purtat-o cu mine, printată pe foi A4 după ce tu mi-ai trimis-o; și citeam în fiecare seară din ea. Apoi într-o zi am găsit Gītā  la Dalles, în traducerea lui Sergiu Al-George cu comentariile și notele sale.

Am încercat să le citesc, dar îmi era greu. Îmi promisesem ca în fiecare seară să citesc câte un "enunț" și să adorm gândindu-mă la el. Apoi am renunțat. Era prea mult, era prea greu, și grija zilei de mâine mă obliga să acord prioritate altor chestiuni.

Și când am simțit că sunt pe punctul de a înnebuni - ți-am scris. Și uite așa, m-am reîntors la Gītā. Recitind-o, a fost de parcă nu aș fi citit-o niciodată. Nu numai că nu îmi aminteam pasaje din ea, nu asta era problema. Dar nu îmi aminteam stările lăuntrice pe care le-am simțit atunci când am citit-o. Și asta m-a durut cel mai tare. Căci eu întotdeauna a trebuit să SIMT.

Răspuns: Poate ca ai citit Gītā mai demult și nu ți-a rămas nimic esențial în cap, nu trebuie să fie un motiv de descurajare, procesul de metamorfoză a conștiinței nu depășise încă starea de vis, or, când vezi totul prin vălul visării este posibil să se întâmple la fel și cu Gītā și cu Biblia. Oamenii au formulat dogme și au inventat ritualuri fără să se fi trezit din visare sau de-a dreptul din somn, ca să folosim termenii din Dhammapada. Dar este o prostie să te simți vinovată pentru ceea ce ai făcut într-un vis. Ceea ce se întâmplă în starea de vis nu are consistență; dovada este tocmai faptul că visul s-a spulberat în parte, iar tu te-ai trezit la un alt nivel de înțelegere a acestor texte sacre. Dacă starea de nereceptivitate anterioară ar fi avut substanță, ar fi persistat o veșnicie.

Mai trebuie de adăugat ceva: când citești sau recitești Gītā sau Evanghelia este posibil ca iar sa nu îți aduci aminte că…ai uitat, că, adică, nu îți amintești să fi întâlnit în trecut cutare sau cutare verset sau să îl fi SIMȚIT…care verset acum rezonează în tine, e posibil să fi trecut neobservat când l-ai citit ultima dată. Sau este posibil chiar să fi rezonat și tu să fi uitat. Asta se întâmplă pentru că acea „rezonanță” în tine a textului se petrece ca un adevărat fenomen supra-conștient, pe care îl putem numi „non-minte”, în care memoria este posibil să nu mai funcționeze. Spațiul de liniște interioară este o categorie irecognoscibilă mental, pentru că mintea are ca fundament activitatea continuă, zgomotul perpetuu. Deci, oricare ar fi situația ta, învață treptat să te relaxezi, pentru că „aici, sub Cer”, cum se spune în Tao Te Ching, greul este temelia ușorului și răul este temelia binelui, cu alte cuvinte contrariile se generează în mod paradoxal unul pe celălalt și se sting în final în imuabilul Tao, esența tuturor lucrurilor și „mama celor zece mii de creaturi”. Ține minte pentru totdeauna că orice ai face, se va găsi cineva care să spună că a avut de suferit din pricina ta. Joseph Campbell spune : „Whatever you do, it is evil for somebody”. Deci: viața este fluidă, vremelnică, lipsită de substanță, de esență proprie, întunericul devine lumină și lumina întuneric, așadar orice acțiune a ta, prin însuși faptul că se petrece în timp poartă pecetea imperfecțiunii. Împacă-te cu propria imperfecțiune, cu partea ta vremelnică, învață să îți accepți erorile și atunci orice așa zisă imperfecțiune devine o sursă de energie spirituală inepuizabilă, pentru că este încă o ipostază a devenirii cu care ai reușit să nu te mai identifici.

Î: Ceea ce nu am reușit să fac, este faptul de a nu mă încărca cu emoția negativă transmisă atunci. Eu încă las lumea să îmi intre în oase. Sau îmi trebuie timp să îmi revin. Îmi trebuie timp să transform energia aceea, pentru ca mai apoi să îi dau drumul în energie pozitivă. Nu am învățat încă să fac aceasta instantaneu. Iar dacă tu știi o metodă, te rog, împărtășește-mi-o și mie.

R: Nu știu o metodă rapidă, nici eu nu reușesc întotdeauna să mă detașez. Totul se petrece atât de repede iar mintea este atât de solicitată, încât adesea uităm să ne detașăm și ne identificăm cu funcția noastră socială. În acel moment ea devine un rol pe care îl joacă ego-ul. Lucrurile par mai importante și mai durabile decât sunt în realitate, de sarcinile noastre pare a depinde soarta lumii însăși.

O primă soluție este aceea de a experimenta momente de liniște la serviciu. Este nevoie de puțină disciplină. La fiecare câteva minute ne îndepărtam atenția de la monitorul calculatorului și, fără să ne mai gândim la nimic, ne ascultăm propria respirație, încercând să inspirăm cât mai adânc. Asta ne aduce atenția în prezent, este un transfer de focalizare de la gândirea rapidă, conceptualizată, generatoare de multă emoție negativă, la fluidul vital din corp, la prāṇa, cum spun indienii. Este metoda recomandată de E. Tolle, dar urmărirea respirației a fost recomandată de Buddha însuși ca o tehnică de meditație foarte eficientă.

Acest gen de meditație este de fapt o terapie, o metodă de de-condiționare a minții. Nici eu nu reușesc întotdeauna, cum îți spuneam, îmi mai trebuie mult timp până voi reuși să îmi păstrez starea aceea de atenție calmă când urlă telefoanele. Am reușit însă în premieră, în metrou, care era un spațiu echivalent pentru mine cu infernul, am fost în stare să mă liniștesc și să mă detașez iar acum mă simt chiar bine mergând cu metroul din Berceni până în Pipera. Aveam în trecut adevărate crize de claustrofobie, cred, care acum nu se mai întâmplă. Mi-era în trecut foarte frică și de dentist și frica asta a dispărut cu desăvârșire.

A doua soluție este râsul. Cu cât râzi mai des, cu atât vei fi mai capabilă să dezamorsezi încărcătura emoțională negativă ce stă să explodeze. Folosește-te de orice prilej pentru a te înveseli: râzi de colegi (dar fără răutate), râzi de dosare, de probleme, râzi și de șefi (sau, ca mine, râzi adesea cu șefii, pentru că, mi-am dat seama în timp, șefii se satură uneori să fie tratați ca șefi și tânjesc și ei după o fărâmă de umanitate, așa că se bucură atunci când încetezi uneori să îi tratezi ca șefi și îi tratezi ca pe niște oameni, pur și simplu. Râsul, de care este în stare doar omul, este o bună cale de a depăși o dificultate. Marin Sorescu spunea că „a râde în fața tragicului înseamnă a stăpâni tragicul”. Osho spunea că în momentul în care râzi de o problemă, ai rezolvat-o în proporție de 99%. Și mai spunea că Isus în fața morții a râs. Citez: „El nu putea decât să râdă de această mare glumă”. Tot Osho spune: „Moartea este orgasmul suprem”. Eu spun că râsul autentic, sănătos, care nu e totuna cu cinismul, sarcasmul sau miștocăreala, este o metodă cu adevărat spirituală de gestionare a problemelor materiale. Amuzamentul de bună calitate va îmbunătăți calitatea timpului petrecut la serviciu. Îți amintești asta de când eram colegi, întotdeauna eu am avut capacitatea aceasta de a-i face și pe alții să râdă, de a detensiona atmosfera din birou. Asta se întâmplă pentru că râsul este o formă de conștientizare a caracterului tranzitoriu al oricărui fenomen. Râsul este o stare afectivă echivalentă cu sintagma budistă „This, too, shall pass”. Prin râs îți oferi posibilitatea de a spune că sprijini această situație temporară, oricât de dificilă ar fi, doar „cu o fărâmă din tine” și nu cu toată ființa ta. Ființa ta suferă când o reduci la această problemă, acest dosar, acest telefon. Și astea trebuie onorate, bineînțeles, întreagă Gītā este despre efortul de a onora orizontala vieții, partea ei profană, însă finalitatea existenței este înaltă și profundă, sacralitatea este dimensiunea noastră verticală. Aici nu contează ‚A FACE’ și ‚A AVEA’, tot ceea ce contează este ‚A FI’. Iar prin faptul că ai puterea la un moment de criză să râzi, îi spui un imens ‚DA’ lui ‚A FI’. Iar în momentul următor, mai plină de energie și mai împăcată cu precaritatea situației, vei avea mai multă forță și abilitate pentru însăși problema tranzitorie pe care trebuie să o rezolvi.

A treia soluție este să nu mai ai așteptări de la oameni. La Isus asta se chema iertare. Vei spune că nu se poate. Îți voi răspunde că în planul faptei („karmei”) nu se poate, în plan psihologic, emoțional, se poate să nu mai ai așteptări de la oameni. Eu am abordat în felul ăsta relaționarea la serviciu și relaționarea mea a fost întotdeauna mai fructuoasă atunci când nu am avut așteptări. De ce? Ca orice alți juriști, noi trebuie să solicităm tot felul de hârtii și informații, să vorbim cu tot felul de oameni, să spunem frecvent „nu” unor oameni care așteaptă de la noi, dacă se poate, numai „Da”- uri. Dar în momentul în care oamenii observă la mine capacitatea asta de a-mi păstra calmul și liniștea în situații imposibile și totuși de a face eforturi supraomenești pentru a le rezolva mă întreabă de unde vine această calitate. Aceasta înseamnă că la modul pur fizic și material eu am așteptări de la oameni, adică trimit un e-mail și cer anumite documente sau informații și, dacă nu îmi sunt date, opiniile mele sunt negative, defavorabile. Dar este oare și starea mea interioară negativă? Deloc. Pentru că eu nu personalizez relaționarea, nu cred că oamenii trebuie să fie mai buni, mai responsabili, nu aștept nici măcar să fie ca mine (care nu îmi iubesc foarte tare profesia). De aceea eu mă supăr pe colegi/colaboratori doar arareori, când sunt prea obosit, când „uit” ca eu sunt Totalitatea.

Deci, reține: există o parte materială cu care acționăm și există o parte spirituală. În planul material al acțiunii avem cerințe și pretenții de la alții, ne obligă la asta însăși funcția pe care o îndeplinim. La fel cum era Arjuna războinic, tot așa suntem și noi funcționari, slujbași de o anumită categorie. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne identificăm cu funcția noastră și să personalizăm defectele colaboratorilor. A accepta defectele și ignoranța altora este o practică spirituală deosebit de eficientă. Bineînțeles că nu le vom tolera, bineînțeles că le vom da răspunsuri și opinii negative, dar totul se va petrece cu deplină detașare, niciun fel de mânie și, în general, de energie emoțională negativă nu trebuie să interfereze cu acțiunea noastră. Doar atunci acțiunile noastre devin inspirate și ceilalți din jur încep să simtă asta. Exact asta îl sfătuiește Krișna pe Arjuna:

„Săvârșește deci fapta ce trebuie făcută, mereu desprins [de ea], căci omul care făptuieşte desprins ajunge la culme” (Bhagavad-Gītā, III,19)

Există deci posibilitatea ca, paradoxal, să spui „Nu” într-un mod pozitiv.

Tu în mare parte ai înțeles mecanismul acesta al „des-făptuirii” (naiṣkarmya), dar, pur și simplu, ca și mine, uiți, pentru că vârtejul vieții îți absoarbe integral intenția, te târăște din centrul tău către periferie, cu forța. Se întâmplă asta pentru că mințile noastre au fost condiționate și răs-condiționate să răspundă la stimuli într-un anume fel, în atâția și atâția ani. Deci: trebuie să avem răbdare și să stăruim în exercițiile astea spirituale. Dacă am greșit, să o luăm de la capăt. Într-o zi vom reuși să nu ne mai încărcăm cu emoția negativă a altora. Emoția asta negativă este foarte contagioasă, după cum ai văzut. Dar faptul că ai început să citești Bhagavad-Gītā nu înseamnă altceva decât începutul sfârșitului pentru acest gen de emoții. Va mai lua ceva timp, probabil ani, dar procesul acesta al trezirii este inevitabil. Nu îmi cere să îți spun cât de departe putem ajunge, nu îmi cere să îți prezic dacă vom deveni niște Buddha, pentru că nu știu. Știu doar că procesul acesta al înfloririi conștiinței umane, cum îi spune Tolle, a început și în mine și în tine și că este de nestăvilit. Este o forță cosmică.

 A patra soluție este să îți îmbunătățești calitatea atenției în timpul tău liber (i.e. „sacru”) și să încerci să ”imporți” tot mai mult această calitate de ordin superior în timpul de la serviciu (i.e. „profan”). În timpul liber ai de a face cu mai puține lucruri deranjante și mai puțini colegi sau șefi dificili cu care să relaționezi. Prin urmare, încearcă să fii cât mai conștientă și mai prezentă în toate acțiunile, de la cele cu caracter pur fiziologic la faptul de a te întâlni cu prietenii sau de a merge la un concert. Revino cu atenția iar și iar la propria conștiință și la propria respirație. În timp, acest calm și această conștientizare intră în reflex și le vei lua cu tine și la serviciu.

 Î: „Eu cred că, până acum, nu am murit niciodată. De aici, poate, și temerea mea, toată angoasa și suferința.”

 R: Viața noastră este o înșiruire de morți și renașteri succesive, trebuie doar să înveți să le citești.

Ai murit de fiecare dată când a venit toamna.

Când te întinzi seara în pat să dormi, mori.

Când dai mâna cu un coleg și îi spui la revedere, iarăși ai murit.

Ai murit de câte ori ai urcat o scară, ai închis o ușă, de câte ori în mintea ta a dispărut un gând pentru a face loc altuia, de fiecare dată cand ai lăsat metroul să plece din stație fără tine.

Niciun occidental nu ajunge să citească Gītā fără aceste morți (și renașteri) succesive, care îl pregătesc pentru întâlnirea cu acest mare poem. Fără această inițiere prealabilă textul Bhagavad Gītei este pur și simplu de neînțeles.

Deci: orice gând vechi părăsit pentru că nu se mai potrivea cu aspirațiile tale spirituale este o moarte inițiatică, orice nou gând menit să te transporte către tărâmul de dincolo de gânduri, este o nouă renaștere, este o primăvară a conștiinței.

Temerea și angoasa și suferința sunt prezente încă, pentru că, așa cum ți-am mai spus, forma veche a conștiinței nu a murit încă pe deplin iar cea nouă abia a înmugurit.

Și tu și eu suntem într-o fază tranzitorie și contradictorie și este normal să suferim. Dar la un moment dat conștiința de sine va deveni statornică și aceste suferințe vor dispărea. Cel puțin așa mă îndeamnă să cred propria mea experiență, întrucât momentele mele de liniște s-au îndesit cu trecerea timpului. Faptul că se îndesesc înseamnă că la un moment dat angoasa și durerea vor dispărea.