8-Ce așteptări avem de la cei din jur

Întrebare: Sunt oameni, pe care nu îi putem da la o parte... cel puțin nu imediat... este nevoie de timp, pentru noi, în primul rând, dacă ne punem în gând să acționăm....

Sunt oameni, pe care nu ar fi de dorit, din partea noastră sau din partea aproapelui, să îi dăm la o parte... sau, mental, dacă îi dam, fizic tot ne întâlnim cu ei ...

Și mai sunt oameni, pe care i-am ales noi, cu ei ce facem când ne fac rău? Căci, dacă îi dăm la o parte este ca și cum ne-am da pe noi la o parte...

Răspuns: Dezamăgirea ta față de oameni va dura atâta vreme cât vei avea așteptări, speranțe și vise în legătură cu oamenii. Oamenii trăiesc pe diferite grade de realitate, conform nivelului de spiritualitate al fiecăruia, fiecare este singur pe drum și singur în clipa morții și întâlnirii cu adevărul etern. Așadar, starea ta de conștiință, calmă, liniștită, luminoasă, este cea care poate iradia în jur și care poate trezi oameni care sunt pregătiți să te recepteze. Singura metodă prin care poți schimba lumea în mod temeinic și durabil este găsirea păcii tale interioare. „Pacea este suprema făptuire iar tăcerea este suprema elocvență” (Ramana Mahāṛṣi)

A accepta răul pe care îl fac alții cu o stare de seninătate este rezultatul unei practici spirituale îndelungate. Interacțiunea cu oameni încărcați de negativitate este foarte dureroasă, pentru că negativitatea psihică este o stare foarte contagioasă, mai contagioasă decât ciuma. Eu am înclinația de a deveni violent (psihic, nu fizic) în prezența violenței și asta demonstrează că nu am reușit să mă maturizez din punct de vedere spiritual. Violența mea psihică în prezența agresiunii, reacția mea plină de negativitate se traduce printr-un blocaj fizic și nervos, printr-o repulsie resimțită totodată în psihism și în corpul fizic. De asemenea, însă, știu și din cărți, din convertirea Sf. Pavel, de exemplu, dar știu și din propria experiență, că și starea de seninătate interioară este și ea contagioasă, au fost nenumărate situații când mă aflam într-o dispoziție de-a dreptul luminoasă ce s-a transmis fără cuvinte, aproape telepatic, colegilor cu care lucram. Nu uita că Sf. Pavel înainte de convertire era un om extrem de încărcat de negativitate, de sentimente de intoleranță și repulsie. Eu cred că durerea pe care ele i-au provocat-o l-a și adus la revelația de pe drumul Damascului. Durerea l-a pregătit. Asta este menirea ei. Pe de altă parte în cazul nostru… Este foarte greu să supraviețuiești din punct de vedere nervos într-un colectiv de oameni din zilele noastre, dar va fi mai ușor dacă vei reține că fiecare evoluează în felul lui, uneori pentru că suferința îl obligă să evolueze, și că mulți dintre cei pe care îi catalogam drept răi incurabili sunt poate în pragul unei revelații.

Singura metodă pe care o știu eu este aceea pe care ți-am mai spus-o: eu am încetat să am așteptări de la oameni, speranțe…în primul rând de la oamenii la care țin primesc totul cu o stare de totală acceptare, iar când am critici, le păstrez pentru mine. Catalogarea unor oameni ca fiind răi, agresivi, nesimțiți etc. ne umple pe noi înșine de negativitate, de repulsie, care ne fac nouă rău, înainte de a le face altora. Lumea este exact așa cum trebuie să fie, gradul ei de maturitate spirituală nu depinde de noi. Noi suntem responsabili doar pentru noi înșine. Dacă reușim să ne modelăm pe noi înșine, forța subtilă care acționează înlăuntrul nostru va radia înspre ceilalți. Cum crezi că a ajuns Isus, un simplu tâmplar, să fascineze o planetă întreagă? Prin luminozitatea pe care o radia propria lui persoană, și mai puțin prin predicile lui și prin măiestria cuvântului. Esențial era modul în care se prezenta el ca om, probabil în primul rând privirea lui trăda starea de totală abandonare a egoului. ”Căci vorbea ca unul care avea multă putere” Așa a ajuns să aibă discipoli, cred, în primul și în primul rând prin prezența lui personală ce inspira iertare totală și absolută. Ăsta este un model de urmat daca vrei să te împaci cu tine și cu lumea. De fiecare dată când nu știi cum să procedezi cu cei din jur gândește-te cum ar proceda Isus. Pe mine asta m-a ajutat uneori să nu îmi pierd mințile, pentru că trăim într-o lume plină de agresivitate. Cu toate astea, de la zi la zi poți evolua puțin câte puțin, și la un moment dat existența întreagă începe să conlucreze pentru a te ajuta, fără să îți dai seama.

Î: Dacă găsirea păcii interioare este calea și dacă ajungem la acea liniște și vrem să o păstrăm și îi respingem pe ceilalți, asta nu înseamnă cumva că ne lepădam de ei? și că suntem egoiști?

R: Nu trebuie să îi respingem pe ceilalți, proba noastră de foc este să reușim să aducem liniștea în mijlocul iureșului vieții de zi cu zi, cum spune Eckhart Tolle. În niciun caz nu îi respingem pe ceilalți, trebuie doar să ne obișnuim să ne păstrăm seninătatea atunci când apar divergențele. Este un miracol posibil. Lumea asta este nebună, așa este, dar noi putem fi în stare să aducem în interiorul ei un strop de liniște, de sănătate mintală. Dacă reușești să îți păstrezi cumpătul și să nu te superi când cineva te agresează verbal, așa cum se întâmplă adesea, de exemplu în trafic, este un prim pas către regăsirea păcii interioare. Este o operație similară tăierii cordonului ombilical – trebuie să ne tăiem cordonul ombilical care transmite boala asta a negativității dinspre lumea din jur către noi, să ne învățăm să ne detașăm, altă cale nu există, să încetăm a ne mai hrăni cu ignoranța și violența altora, să practicăm iertarea necondiționată iar atunci lucrurile încep să se schimbe favorabil și în noi și în relațiile noastre cu lumea.

Î: Tu cum faci? Cum te detașezi?

R: Nici eu nu reușesc întotdeauna. Tehnica mea este una hinduistă: să mă gândesc și să simt că eu sunt totuna cu întreaga Existență, cu Universul, și că micile lucruri care se întâmplă înlăuntrul meu sunt precum valurile oceanului, care nu sunt în stare să îi tulbure adâncurile. Dacă reușești să te consideri ocean, valurile nu vor mai avea puterea să te supere. Asta este tehnica mea. Problema este că uneori uit: mă supăr, mă înfurii, totul din cauză că uit că sunt un ocean…și este necesar după aceea să reflectez și să meditez și să îmi reamintesc, să îmi dau seama de ce m-am abătut de la drumul meu. Dar încerc iar și iar, de fiecare dată, realizând treptat că eu sunt un ocean de conștiință infinită și că în mine sălășluiește liniștea supremă.

Î: Sunt într-o perioadă în care i-aș bate pe toți, le-aș da foc, aș turna benzină, iar le-aș da foc și apoi le-aș pune sare și iar le-aș da foc... și tot așa..

Dacă îmi place viața... de ce îmi vine să-i omor pe toți?

R: Suferința ta provine din faptul că ai anumite așteptări de la cei din jur, care din anumite motive nu se fructifică. Adică, ai vrea ca anumiți oameni să facă sau nu anumite lucruri. Ca orice există în timp și în istorie, și cei din jur și tu însăți, sunteți supuși erorii. „Păzirea inimii” în contextul ăsta este efortul interior de a accepta limitările oamenilor, inclusiv propriile tale limitări. Efortul de a face lumea mai bună cu orice preț este un prilej de conflict interior neostoit. „Păzirea inimii” mai înseamnă să eviți a încerca să modelezi oamenii împotriva liberului lor arbitru, înseamnă să eviți a impune altora propria credință, propria morală sau religie, ca adevăruri supreme și pentru ceilalți. Este o noțiune des întâlnită în scrierile sfinților părinți această „păzire a inimii”, care are o sferă mult mai largă, indicând însă în esență stârpirea anumitor tendințe și dorințe (sau „pofte”) încă din momentul în care ele răsar în minte. Este o metodă de purificare a gândului. Ea nu intră deloc în conflict cu altruismul, dimpotrivă, altruismul, începând cu o vorbă blândă spusă unui coleg supărat și obosit, este o metodă de purificare obligatorie. Așadar, ajută oamenii care îți cer ajutorul, atâta vreme cât crezi că acțiunea pentru care apelează la tine este una justă. Dar, în paralel cu asta, „păzirea inimii” va însemna să nu le pretinzi în schimb o anumită atitudine, nici măcar să fie mai buni la rândul lor. Nimic pe lume nu este mai durabil decât revelația spontană, și prin această constatare nu fac decât să mă mă întorc iar la exemplul convertirii Sf. Ap. Pavel.

Î: Te rog, mai spune-mi dacă ai găsit răspuns la întrebarea asta: de ce absentează binele? De ce absentează lumina? 

R: Nu știu și cred că este imposibil pentru mintea umană să cunoască de ce a trebuit să ia naștere un univers al contrariilor: lumină-întuneric, bine-rău, yin-yang. Ceea ce putem ști este doar că acestea sunt datele experienței. Dar, după părerea mea, nu numai că nu putem ști, dar nici măcar nu este necesar să o știm. Tu cunoști pilda omului rănit de o săgeată pe care o spunea Buddha? Era vorba despre un om care fusese împuns de o săgeată și, înainte de a lăsa să i se scoată săgeata, dorea ca mai întâi să știe: cum se numește omul care l-a rănit, din ce clan face parte etc. etc., voia să știe foarte-foarte multe detalii, pentru că simțea că, dacă nu posedă toate informațiile astea, nu se putea vindeca. Și așa suntem și noi, vrem să știm multe detalii: dacă există reincarnare, dacă are vreun sens existența răului în lume etc. Or, învățătura lui Buddha (care este total anti-metafizică) este în sensul că suferința sufletească umană este o boală, că trebuie tratată ca o boală, dar ca o boală pe plan spiritual, nu biologic, și că orice discuție asupra finalității vieții și asupra sufletului însuși este o pierdere de vreme.

Ceea ce este cert este că omul se îmbată cu iluzii și că ăsta este răul, iar din pricina asta există pe lume multă suferință.Î: Natura nu poate fi negativă?

R: Negativitatea nu este ceva cu viață proprie, ci este un câmp de energie de natură conflictuală care poate însoți ființa umană mai mult sau mai puțin, care vine și pleacă. Eu cred că putem vorbi de gânduri, emoții, sentimente negative sau pozitive, nu și de oameni negativi sau pozitivi. Omul, în esența lui, transcende orice polaritate. Nici natura și nici omul nu pot fi negative sau pozitive, ci doar gândurile. Din faptul că gândurile însele, care sunt polarizate, sunt și lipsite de substanță, de viață proprie, trebuie să provină și atitudinea noastră față de ele. Pozitive sau negative, gândurile sunt forme ale conștiinței, adică valurile pe care le  ia temporar suprafața oceanului conștiinței, fără ca oceanul însuși să fie afectat. În momentul în care omul înțelege că el este separat de gândirea sa și că el supraviețuiește gândurilor care vin și pleacă, el  va avea o atitudine corectă și față de exploziile de negativitate ale celor din jur. Ele nu îl vor mai putea tulbura. 

Î: Ce înseamnă să te iubești pe tine însuți? Și cum se împacă această iubire cu pacea interioară?

R: A te iubi pe tine însuți, ca și a te cunoaște pe tine însuți, sunt exprimări metaforice ale sufletului aflat în armonie cu existența, întrucât nu există în corp două suflete sau două euri, astfel încât unul să îl poată iubi sau cunoaște pe celălalt. Astfel încât sufletul care este totuna cu existența, s-ar putea spune că se cunoaște sau se iubește pe el însuși. Dar este o exprimare metaforică, fără doar și poate. Metaforele sunt încercările noastre de a experimenta, în timp, eternitatea și inefabilul…Sau, cum zicea Eminescu: ”Cu lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec/Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec”.
Î: Adică și răul există și este relativ dar binele este absolut .... ce înseamnă că lucrurile nu se produc din ele însele și nici din altele?

R: Și răul și binele sunt categorii relative, singura categorie absolută este conștiința simplului fapt de a fi. Pentru că omul utilizează căi diferite de a-și atinge propria esență se ajunge la calificări diferite, la BINE și la RĂU, la corectitudine și la greșeală. Tu ce crezi că încerca Hitler? El încerca, în felul lui greșit, să fie fericit, adică utiliza metode eronate de atinge fericirea. Dar binele și răul nu pot defini esența existenței, ci doar defini și delimita căile utilizate pentru a ajunge la ea. Așa că negativul este într-adevăr doar un val și nicidecum oceanul însuși. Oceanul este A FI…

Ceea ce îi lipsește lumii este într-adevăr cunoașterea de sine. Nu îi poți ajuta pe ceilalți decât în măsura în care intuiești că acea sursă eternă care suflă viață în trupul și mintea ta, suflă fluidul acesta vital și în ceilalți. Acel izvor este unic și din conștientizarea existenței lui ajungi să îți dai seama că tu nu ești corpul și nici mintea, ci forța fără început și fără sfârșit ce animă și trupul și mintea. Asta înseamnă că tu ești Totalitatea. Aceasta ești tu, tat twam asi, cum spun Upanișadele.

În aparență, lucrurile se produc unele din altele, dar în esență ele sunt create și subzistă în virtutea unei energii de natură spirituală care a fost surprinsă magistral de Eminescu în Scrisoarea I. Acea energie spirituală, pe misterioase cai, suflă viață dinlăuntrul lucrurilor și ființelor și pune tot Universul în mișcare.

 

”Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric...”

Toate nenorocirile umane provin din faptul că omul se considera val, pe când, de fapt, el este oceanul, nefinirea…