7 - Când ne este greu să ne reamintim de Bhagavad-Gītā

”Eu sunt mirosul bun al pământului, strălucirea din foc, viaţa din toate fiinţele, asceza din toţi asceţii.

Sămânța veşnică a tuturor fiinţelor eu sunt, să ştii, o fiu al lui Pṛthā; eu sunt înţelegerea celor care cunosc şi strălucirea celor străluciți eu sunt”

(Bhagavad-Gītā, VII,9-10)

Întrebare: Gītā am purtat-o cu mine, printată pe foi A4 după ce tu mi-ai trimis-o; și citeam în fiecare seară din ea. Apoi într-o zi am găsit Gītā  la Dalles, în traducerea lui Sergiu Al-George cu comentariile și notele sale.

Am încercat să le citesc, dar îmi era greu. Îmi promisesem ca în fiecare seară să citesc câte un "enunț" și să adorm gândindu-mă la el. Apoi am renunțat. Era prea mult, era prea greu, și grija zilei de mâine mă obliga să acord prioritate altor chestiuni.

Și când am simțit că sunt pe punctul de a înnebuni - ți-am scris. Și uite așa, m-am reîntors la Gītā. Recitind-o, a fost de parcă nu aș fi citit-o niciodată. Nu numai că nu îmi aminteam pasaje din ea, nu asta era problema. Dar nu îmi aminteam stările lăuntrice pe care le-am simțit atunci când am citit-o. Și asta m-a durut cel mai tare. Căci eu întotdeauna a trebuit să SIMT.

Răspuns: Poate ca ai citit Gītā mai demult și nu ți-a rămas nimic esențial în cap, nu trebuie să fie un motiv de descurajare, procesul de metamorfoză a conștiinței nu depășise încă starea de vis, or, când vezi totul prin vălul visării este posibil să se întâmple la fel și cu Gītā și cu Biblia. Oamenii au formulat dogme și au inventat ritualuri fără să se fi trezit din visare sau de-a dreptul din somn, ca să folosim termenii din Dhammapada. Dar este o prostie să te simți vinovată pentru ceea ce ai făcut într-un vis. Ceea ce se întâmplă în starea de vis nu are consistență; dovada este tocmai faptul că visul s-a spulberat în parte, iar tu te-ai trezit la un alt nivel de înțelegere a acestor texte sacre. Dacă starea de nereceptivitate anterioară ar fi avut substanță, ar fi persistat o veșnicie.

Mai trebuie de adăugat ceva: când citești sau recitești Gītā sau Evanghelia este posibil ca iar sa nu îți aduci aminte că…ai uitat, că, adică, nu îți amintești să fi întâlnit în trecut cutare sau cutare verset sau să îl fi SIMȚIT…care verset acum rezonează în tine, e posibil să fi trecut neobservat când l-ai citit ultima dată. Sau este posibil chiar să fi rezonat și tu să fi uitat. Asta se întâmplă pentru că acea „rezonanță” în tine a textului se petrece ca un adevărat fenomen supra-conștient, pe care îl putem numi „non-minte”, în care memoria este posibil să nu mai funcționeze. Spațiul de liniște interioară este o categorie irecognoscibilă mental, pentru că mintea are ca fundament activitatea continuă, zgomotul perpetuu. Deci, oricare ar fi situația ta, învață treptat să te relaxezi, pentru că „aici, sub Cer”, cum se spune în Tao Te Ching, greul este temelia ușorului și răul este temelia binelui, cu alte cuvinte contrariile se generează în mod paradoxal unul pe celălalt și se sting în final în imuabilul Tao, esența tuturor lucrurilor și „mama celor zece mii de creaturi”. Ține minte pentru totdeauna că orice ai face, se va găsi cineva care să spună că a avut de suferit din pricina ta. Joseph Campbell spune : „Whatever you do, it is evil for somebody”. Deci: viața este fluidă, vremelnică, lipsită de substanță, de esență proprie, întunericul devine lumină și lumina întuneric, așadar orice acțiune a ta, prin însuși faptul că se petrece în timp poartă pecetea imperfecțiunii. Împacă-te cu propria imperfecțiune, cu partea ta vremelnică, învață să îți accepți erorile și atunci orice așa zisă imperfecțiune devine o sursă de energie spirituală inepuizabilă, pentru că este încă o ipostază a devenirii cu care ai reușit să nu te mai identifici.

Î: Ceea ce nu am reușit să fac, este faptul de a nu mă încărca cu emoția negativă transmisă atunci. Eu încă las lumea să îmi intre în oase. Sau îmi trebuie timp să îmi revin. Îmi trebuie timp să transform energia aceea, pentru ca mai apoi să îi dau drumul în energie pozitivă. Nu am învățat încă să fac aceasta instantaneu. Iar dacă tu știi o metodă, te rog, împărtășește-mi-o și mie.

R: Nu știu o metodă rapidă, nici eu nu reușesc întotdeauna să mă detașez. Totul se petrece atât de repede iar mintea este atât de solicitată, încât adesea uităm să ne detașăm și ne identificăm cu funcția noastră socială. În acel moment ea devine un rol pe care îl joacă ego-ul. Lucrurile par mai importante și mai durabile decât sunt în realitate, de sarcinile noastre pare a depinde soarta lumii însăși.

O primă soluție este aceea de a experimenta momente de liniște la serviciu. Este nevoie de puțină disciplină. La fiecare câteva minute ne îndepărtam atenția de la monitorul calculatorului și, fără să ne mai gândim la nimic, ne ascultăm propria respirație, încercând să inspirăm cât mai adânc. Asta ne aduce atenția în prezent, este un transfer de focalizare de la gândirea rapidă, conceptualizată, generatoare de multă emoție negativă, la fluidul vital din corp, la prāṇa, cum spun indienii. Este metoda recomandată de E. Tolle, dar urmărirea respirației a fost recomandată de Buddha însuși ca o tehnică de meditație foarte eficientă.

Acest gen de meditație este de fapt o terapie, o metodă de de-condiționare a minții. Nici eu nu reușesc întotdeauna, cum îți spuneam, îmi mai trebuie mult timp până voi reuși să îmi păstrez starea aceea de atenție calmă când urlă telefoanele. Am reușit însă în premieră, în metrou, care era un spațiu echivalent pentru mine cu infernul, am fost în stare să mă liniștesc și să mă detașez iar acum mă simt chiar bine mergând cu metroul din Berceni până în Pipera. Aveam în trecut adevărate crize de claustrofobie, cred, care acum nu se mai întâmplă. Mi-era în trecut foarte frică și de dentist și frica asta a dispărut cu desăvârșire.

A doua soluție este râsul. Cu cât râzi mai des, cu atât vei fi mai capabilă să dezamorsezi încărcătura emoțională negativă ce stă să explodeze. Folosește-te de orice prilej pentru a te înveseli: râzi de colegi (dar fără răutate), râzi de dosare, de probleme, râzi și de șefi (sau, ca mine, râzi adesea cu șefii, pentru că, mi-am dat seama în timp, șefii se satură uneori să fie tratați ca șefi și tânjesc și ei după o fărâmă de umanitate, așa că se bucură atunci când încetezi uneori să îi tratezi ca șefi și îi tratezi ca pe niște oameni, pur și simplu. Râsul, de care este în stare doar omul, este o bună cale de a depăși o dificultate. Marin Sorescu spunea că „a râde în fața tragicului înseamnă a stăpâni tragicul”. Osho spunea că în momentul în care râzi de o problemă, ai rezolvat-o în proporție de 99%. Și mai spunea că Isus în fața morții a râs. Citez: „El nu putea decât să râdă de această mare glumă”. Tot Osho spune: „Moartea este orgasmul suprem”. Eu spun că râsul autentic, sănătos, care nu e totuna cu cinismul, sarcasmul sau miștocăreala, este o metodă cu adevărat spirituală de gestionare a problemelor materiale. Amuzamentul de bună calitate va îmbunătăți calitatea timpului petrecut la serviciu. Îți amintești asta de când eram colegi, întotdeauna eu am avut capacitatea aceasta de a-i face și pe alții să râdă, de a detensiona atmosfera din birou. Asta se întâmplă pentru că râsul este o formă de conștientizare a caracterului tranzitoriu al oricărui fenomen. Râsul este o stare afectivă echivalentă cu sintagma budistă „This, too, shall pass”. Prin râs îți oferi posibilitatea de a spune că sprijini această situație temporară, oricât de dificilă ar fi, doar „cu o fărâmă din tine” și nu cu toată ființa ta. Ființa ta suferă când o reduci la această problemă, acest dosar, acest telefon. Și astea trebuie onorate, bineînțeles, întreagă Gītā este despre efortul de a onora orizontala vieții, partea ei profană, însă finalitatea existenței este înaltă și profundă, sacralitatea este dimensiunea noastră verticală. Aici nu contează ‚A FACE’ și ‚A AVEA’, tot ceea ce contează este ‚A FI’. Iar prin faptul că ai puterea la un moment de criză să râzi, îi spui un imens ‚DA’ lui ‚A FI’. Iar în momentul următor, mai plină de energie și mai împăcată cu precaritatea situației, vei avea mai multă forță și abilitate pentru însăși problema tranzitorie pe care trebuie să o rezolvi.

A treia soluție este să nu mai ai așteptări de la oameni. La Isus asta se chema iertare. Vei spune că nu se poate. Îți voi răspunde că în planul faptei („karmei”) nu se poate, în plan psihologic, emoțional, se poate să nu mai ai așteptări de la oameni. Eu am abordat în felul ăsta relaționarea la serviciu și relaționarea mea a fost întotdeauna mai fructuoasă atunci când nu am avut așteptări. De ce? Ca orice alți juriști, noi trebuie să solicităm tot felul de hârtii și informații, să vorbim cu tot felul de oameni, să spunem frecvent „nu” unor oameni care așteaptă de la noi, dacă se poate, numai „Da”- uri. Dar în momentul în care oamenii observă la mine capacitatea asta de a-mi păstra calmul și liniștea în situații imposibile și totuși de a face eforturi supraomenești pentru a le rezolva mă întreabă de unde vine această calitate. Aceasta înseamnă că la modul pur fizic și material eu am așteptări de la oameni, adică trimit un e-mail și cer anumite documente sau informații și, dacă nu îmi sunt date, opiniile mele sunt negative, defavorabile. Dar este oare și starea mea interioară negativă? Deloc. Pentru că eu nu personalizez relaționarea, nu cred că oamenii trebuie să fie mai buni, mai responsabili, nu aștept nici măcar să fie ca mine (care nu îmi iubesc foarte tare profesia). De aceea eu mă supăr pe colegi/colaboratori doar arareori, când sunt prea obosit, când „uit” ca eu sunt Totalitatea.

Deci, reține: există o parte materială cu care acționăm și există o parte spirituală. În planul material al acțiunii avem cerințe și pretenții de la alții, ne obligă la asta însăși funcția pe care o îndeplinim. La fel cum era Arjuna războinic, tot așa suntem și noi funcționari, slujbași de o anumită categorie. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne identificăm cu funcția noastră și să personalizăm defectele colaboratorilor. A accepta defectele și ignoranța altora este o practică spirituală deosebit de eficientă. Bineînțeles că nu le vom tolera, bineînțeles că le vom da răspunsuri și opinii negative, dar totul se va petrece cu deplină detașare, niciun fel de mânie și, în general, de energie emoțională negativă nu trebuie să interfereze cu acțiunea noastră. Doar atunci acțiunile noastre devin inspirate și ceilalți din jur încep să simtă asta. Exact asta îl sfătuiește Krișna pe Arjuna:

„Săvârșește deci fapta ce trebuie făcută, mereu desprins [de ea], căci omul care făptuieşte desprins ajunge la culme” (Bhagavad-Gītā, III,19)

Există deci posibilitatea ca, paradoxal, să spui „Nu” într-un mod pozitiv.

Tu în mare parte ai înțeles mecanismul acesta al „des-făptuirii” (naiṣkarmya), dar, pur și simplu, ca și mine, uiți, pentru că vârtejul vieții îți absoarbe integral intenția, te târăște din centrul tău către periferie, cu forța. Se întâmplă asta pentru că mințile noastre au fost condiționate și răs-condiționate să răspundă la stimuli într-un anume fel, în atâția și atâția ani. Deci: trebuie să avem răbdare și să stăruim în exercițiile astea spirituale. Dacă am greșit, să o luăm de la capăt. Într-o zi vom reuși să nu ne mai încărcăm cu emoția negativă a altora. Emoția asta negativă este foarte contagioasă, după cum ai văzut. Dar faptul că ai început să citești Bhagavad-Gītā nu înseamnă altceva decât începutul sfârșitului pentru acest gen de emoții. Va mai lua ceva timp, probabil ani, dar procesul acesta al trezirii este inevitabil. Nu îmi cere să îți spun cât de departe putem ajunge, nu îmi cere să îți prezic dacă vom deveni niște Buddha, pentru că nu știu. Știu doar că procesul acesta al înfloririi conștiinței umane, cum îi spune Tolle, a început și în mine și în tine și că este de nestăvilit. Este o forță cosmică.

 A patra soluție este să îți îmbunătățești calitatea atenției în timpul tău liber (i.e. „sacru”) și să încerci să ”imporți” tot mai mult această calitate de ordin superior în timpul de la serviciu (i.e. „profan”). În timpul liber ai de a face cu mai puține lucruri deranjante și mai puțini colegi sau șefi dificili cu care să relaționezi. Prin urmare, încearcă să fii cât mai conștientă și mai prezentă în toate acțiunile, de la cele cu caracter pur fiziologic la faptul de a te întâlni cu prietenii sau de a merge la un concert. Revino cu atenția iar și iar la propria conștiință și la propria respirație. În timp, acest calm și această conștientizare intră în reflex și le vei lua cu tine și la serviciu.

 Î: „Eu cred că, până acum, nu am murit niciodată. De aici, poate, și temerea mea, toată angoasa și suferința.”

 R: Viața noastră este o înșiruire de morți și renașteri succesive, trebuie doar să înveți să le citești.

Ai murit de fiecare dată când a venit toamna.

Când te întinzi seara în pat să dormi, mori.

Când dai mâna cu un coleg și îi spui la revedere, iarăși ai murit.

Ai murit de câte ori ai urcat o scară, ai închis o ușă, de câte ori în mintea ta a dispărut un gând pentru a face loc altuia, de fiecare dată cand ai lăsat metroul să plece din stație fără tine.

Niciun occidental nu ajunge să citească Gītā fără aceste morți (și renașteri) succesive, care îl pregătesc pentru întâlnirea cu acest mare poem. Fără această inițiere prealabilă textul Bhagavad Gītei este pur și simplu de neînțeles.

Deci: orice gând vechi părăsit pentru că nu se mai potrivea cu aspirațiile tale spirituale este o moarte inițiatică, orice nou gând menit să te transporte către tărâmul de dincolo de gânduri, este o nouă renaștere, este o primăvară a conștiinței.

Temerea și angoasa și suferința sunt prezente încă, pentru că, așa cum ți-am mai spus, forma veche a conștiinței nu a murit încă pe deplin iar cea nouă abia a înmugurit.

Și tu și eu suntem într-o fază tranzitorie și contradictorie și este normal să suferim. Dar la un moment dat conștiința de sine va deveni statornică și aceste suferințe vor dispărea. Cel puțin așa mă îndeamnă să cred propria mea experiență, întrucât momentele mele de liniște s-au îndesit cu trecerea timpului. Faptul că se îndesesc înseamnă că la un moment dat angoasa și durerea vor dispărea.