6 – Cum să rămânem în amintirea oamenilor

”Numai fapta să-ţi fie conducătoare şi niciodată fructele. Să nu ai drept temei fructul faptelor; nu te lega de nefăptuire.

Stând în yoga, îndeplineşte faptele, părăsind legătura [faţa de ele], o Dhanañjaya, fiind același la reușită şi nereușită; acestei egalități [de spirit] i se spune yoga.

Cel care, în clipa sfârşitului, mă are în gând şi pleacă eliberându-se de corp, acela merge la mine; despre aceasta nu este îndoială”

(Bhagavad-Gītā, II,47-48;VIII,5)

 

 

Întrebare: Mă întreb, ce lăsăm în urmă? După toate acestea... noi, "oamenii care nu avem talente deosebite", așa cum spui tu, ...cum își vor aduce ceilalți aminte de noi?... bănuiesc că putem lăsa niște sentimente, mai puțin de ură..., dar de dragoste, mai ales...

Răspuns: Ai dreptate, noi, oamenii fără talente deosebite nu putem lăsa în urmă decât sentimentele frumoase. Sentimentele se transmit la alții și de la acești alții mai departe, și tot așa… Nu trebuie să fim preocupați de “cum își vor aduce aminte de noi”, preocuparea noastră e bine să fie concentrată pe ceea ce dăruim acum, cât trăim. Cel care este în stare să dăruiască viață, bucurie, adevăr, ajunge la un moment dat nepăsător și față de ceea ce rămâne din el ca imagine în mintea celor lăsați în urmă. De pildă, dialogul ăsta al nostru, din care eu am făcut selecții pe care am început să le public pe blog, știi care este atitudinea mea? Nici n-ar exista pentru mine bucurie mai mare decât să se împrăștie aceste texte pe Internet iar lumea să le citească uitând efectiv autorii (pentru că, orice ai spune, și tu ești co-autoare, fără tine aceste răspunsuri nu erau posibile). Adică, să mi se conteste ”drepturile de autor”. Nici că mi-ar păsa. Îmi pasă cu adevărat doar ca ceea ce am scris să fie realmente de folos oamenilor, cum ți-a fost ție.

Este ca în cazul lui Vyāsa, autorul Gītei și al întregii Mahābhārate și a încă nu știu câtor biblioteci de scrieri….Acest om este imposibil să fi existat în realitate, să fi dat forma actuală a Vedelor, să fi scris și Vedānta-Sūtra, cu vreo 1-2000 mii de ani mai târziu și un comentariu la Yoga-Sūtra. Un asemenea om nu a putut exista, în carne și oase, pentru că trebuia să trăiască vreo 2000 de ani, cel puțin. Aceste texte au, așadar, niște autori care s-au confundat cu această sacră activitate de compunere, editare și transmitere a unor scripturi. Știi ce spunea Labiș: “Eu nu mai sînt/E-un cîntec tot ce sînt” . Așa că, astăzi, este foarte greu să determinăm cine a fost acest legendar Vyāsa, care a turnat în formă ultima versiune a Gītei, ne este atât de greu întrucât omul (oamenii) acela (aceia) s-a (s-au) confundat totalmente cu mesajul textului pe care l-a (l-au) fixat mai întâi în formă orală, apoi în scris. În acest anonimat eu văd o totală nepăsare pentru prestigiu și recunoaștere și eu cred că aceasta este atitudinea corectă, în concordanță și cu Gīta. Să ne pese de ceilalți și să le dăruim cât putem de mult, dar să nu ne pese neapărat de cum vom rămâne în amintirea celorlalți. Această formă trupească pe care o vom lăsa în urmă va urma destinul naturii. Căci ”Moartea este sigură pentru cel născut” (Gītā , II,27), dar, cum spune tot Labiș:

”Fântâna curge-n brazde și-n ulcioare

Fără odihnă,

Fără uitare,

Fără somn.”

 Î: Spune-mi, te rog, la ce crezi că se gândea Iisus când a spus "Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?!"

R: Nu știu de ce a spus Isus “Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Nu exclud însă următoarele ipoteze: Isus era pe moarte, cuvintele lui erau de neînțeles iar ucenicii care au înregistrat (și) ultimele lui cuvinte este posibil să le fi perceput greșit. Un muribund nu poate pronunța cuvintele într-un mod adecvat. Deci: nu știm cu adevărat ce o fi spus Isus. Nu exclud și o altă ipoteză, avansată de Mahāṛṣi. Mahāṛṣi spune că Isus, fiind pe moarte, se ruga pur și simplu pentru torționarii și ucigașii săi, ca și atunci când a spus “ Părinte, dacă este cu putință, să treacă de la mine paharul acesta”. Nici eu nu cred că pe Isus l-a putut îngrozi propria sa moarte, nu cred că ceva îl putea îngrozi, cred doar că uciderea săvârșită de alți oameni a părut, pasager, ca un lucru neacceptabil. Pentru aceste câteva ceasuri înaintea morții, atitudinea de abandonare nu a mai fost totală. Semenii lui se pregăteau să îl tortureze și să îl ucidă, pentru conștiința din ei Isus a simțit trecător un sentiment de opoziție sau chiar de spaimă. Dar mai este și o altă ipoteză: ruga din Gradina Getsemani și ulterior semnele agoniei fizice nu au fost cumva interpretate de ucenici de pe planul lor de conștiință ca fiind semnele deznădejdii, ale pierderii temporare a credinței? Noi ne putem cu greu imagina astăzi cum arăta pe vremea aceea un muribund gol-pușcă, crucificat, fie el și un iluminat cum a fost Isus. Totuși, ca noi trebuie să fi fost și martorii morții lui Isus pe cruce, încercau, adică, sa interpreteze, să imagineze: eu cred că și-au imaginat că Isus pe cruce nu putea simți decât agonie și groază și această atitudine au și consemnat-o în scripturi. Dar eu cred că Isus a rămas senin. Cred că și trupul și figura lui trebuie să fi arătat terifiant pe cruce, dar cred că în sufletul său totul era curat, blând și liniștit precum zăpada cazând din ceruri, peste brazi, într-o zi fără vânt. Dar și eu, la rândul meu, îmi proiectez asupra evenimentului propria mea stare de conștiință actuală, pentru că sunt la rându-mi pătruns de liniștea aceasta sacră a iernii. Așa că, cine poate ști care a fost atitudinea reală a lui Isus? Fiecare va avea propria lui versiune, dictată de stadiul de conștiință la care se află sau, uneori, cum este cazul lui R. Mahāṛṣi sau chiar Osho, avansează o versiune adaptată propriului auditoriu, stadiului acestuia de evoluție spirituală. Întrebarea care mi se pare și mai incitantă este : cum a vrut Isus să rămână în amintirea oamenilor atitudinea lui din aceste clipe? Și cred că intenția lui a fost tocmai de aceea de a stârni ambiguitate, de a rămâne în amintirea oamenilor în tot atâtea feluri câți oameni sunt, pentru că fiecare om are un Isus al lui...