Moștenirea lui Eliade – supraviețuirea sacrului

Pentru cei cărora o piatră li s a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţişa ca sacralitate cosmică. (M. Eliade, ”Sacru și profan”)

Supraviețuirea sacrului într-o lume (în aparență) profană, dominată de tehnologie, nu este numai provocarea spirituala cea mai mare a vremurilor noastre, dar în același timp resortul prin care trebuie redefinită întreaga fenomenologie a religiei. În același timp, sacrul însuși, ca element fundamental al structurii conștiinței și totodată condiției umane, astfel cum a fost acesta dezvoltat deja de către Eliade, ar trebui repus în discuţie. Supraviețuirea sacrului este identică, deci, într-o anumită măsură, cu supraviețuirea omului ca entitate conștientă de sine însuși, și implicit, supraviețuirea lui ca specie. În acest context, conceptul de sacru ca atare merită încă revalorizat și reinterpretat prin prisma totalizatoare a unui Homo Galacticus pe cale de a integra Homo Religiosus, în zorii unui mileniu în care conștiința religioasă va fi puternic influențată de ecologie, cinematografie, știință și tehnologie, mitologia științifico-fantastică, economia globală, începutul explorării spațiului cosmic și dialogul, început deja în secolul al XIX-lea, dintre civilizații, culturi, religii.

În acest articol voi creiona, doar, câteva concepții și idei ce induc un impact important asupra înțelegerii actuale a religiosului și a sacrului și comportamentelor umane legate de acestea. Intenția mea este aceea de a continua cu o serie de articole, dacă acest subiect va suscita interes din partea cititorilor mei.

Epoca noastră poate fi definită în termeni de supraviețuire religioasă și, în ultimă instanță, de supraviețuire dat fiind faptul că, deși instituțiile și ritualurile oficiale (i.e. recunoscute ca atare) au încetat, neoficial, să joace rolul vital în viața religioasă a individului, sacralitatea însăși și gândirea mitologică au continuat să existe. Acestea încă mai supraviețuiesc, camuflate în diverse obiecte și evenimente cotidiene, cel mai evident în competițiile sportive și în alte manifestări publice, care, în pofida lipsei oricărui tipar declarat explicit ca fiind ritualic și mitologic, joacă totuși asemenea roluri și funcții ritualice și mitologice. Deși deloc evidentă, supraviețuirea sacrului prin funcțiile mitologice pe care le implică activitățile noastre aparent profane nu este mai puțin un fapt adevărat. Este foarte important să reflectăm la modul în care mitul a reușit să-și păstreze un rol, deși irecognoscibil, totuși vital, în viața noastră profană. Faptul că filmele artistice, competițiile sportive și alte evenimente publice au preluat funcțiile și rolurile vechilor structuri mitico-rituale a fost comentat de către însuși Eliade în cartea sa ”Mituri, vise și mistere”, în care au fost analizate miturile lumii contemporane, din păcate prea succint. Concepția camuflării sacrului în comportamente, evenimente, obiecte și activități profane, merită o nouă analiză de profunzime, cu privire la identificarea comportamentelor orientate către sacru din evenimentele celor mai obișnuite și mai banale ale vieții noastre de zi cu zi. Voi reveni la acest subiect, într-un alt articol.

Pe când religiozitatea ”oficială”, canonică și ritualică este din ce în ce mai marginalizată în viața cotidiană a omului obișnuit contemporan, acest om așa-numit ”desacralizat”, ”secularizat”, tinde să-și creeze propriul comportament ritualic, propriile simboluri sacre, propria mitologie, bazată pe aceleași eterne tipare mitologice (e.g. creația și distrugerea lumii, care este o temă foarte comună a filmelor artistice, mitul eroului exemplar, întreaga imagerie ilustrând străvechiul simbolism al centrului și al inițierii, timpul și spațiul concentrate ale evenimentelor publice – concerte, aniversări, competiții sportive, zile naționale etc.) Așa încât, interesul pentru religios și de fapt pentru spiritual, în pofida faptului că este încă foarte viu, se camuflează totuși în activitățile cotidiene ale vieții ”obișnuite” a individului. Instituțiile și paradigmele monoteiste ”recâștigă” astfel, după milenii, trăsăturile așa-numitelor religii exotice și heterodoxe pe care bisericile le-au defăimat de secole. Descoperim fără mare dificultate că tiparele vieții religioase par a fi concordante cu legile implacabile ale oricărei alte instituții politice sau sociale create de către om sub imperativul timpului istoric. Văzut din această perspectivă, evoluând de la statutul inițial de religio ilicita, ce pare a constitui impulsul necesar accederii la universal al oricărei religii, la starea actuală apropiată de cea a unui deus otiosus, Dumnezeul monoteismului iudeo-creștin riscă să fie pur și simplu exilat din viața spirituală profundă a individului, rămânând doar o simplă instituție socială. Ceea ce nu se înțelege îndeobște este că nu omul e cel care a devenit tot mai puțin religios, sau în mai mică măsură o ființă spirituală. Dimpotrivă, trebuie accentuat că formele prin care se manifestă religiozitatea, sacrul, într-un cuvânt hierofaniile, ca fenomene condiționate istoric, au fost cele care, odată desuete, nu au putut fi înlocuite. Acest hiatus a survenit, în parte, din cauză că bisericile au eșuat în tentativa de a înțelege noua viață lăuntrică, zgomotoasă și rapidă, a individului de azi. Această eroare fundamentală a fost generată de confuzia ce se face între incognoscibilul Dumnezeu (sau orice altă entitate transcendentă) și forma prin care se manifestă în timp, într-un moment istoric dat. Transcendenta esență a sacrului și hierofania nu sunt unul și același lucru. Hierofania este doar manifestarea sacrului în timp și în istorie și nu sacrul însuși. Și, tot ce există în timp și în istorie trebuie să evolueze ori, în cazul sistemelor religioase, să dispară în noaptea uitării.

Criza omului occidental contemporan, sentimentul său profund de ”Dumnezeu mort” nietzschean, conștient sau nu, se referă la formele și formulele prin care se manifesta viața religioasă tradițională. Aceasta criză va circumscrie finalmente, ca pe o ultimă scăpare când orice altceva a dat greș, fie un sistem de credințe ori o doctrină integratoare, sintetizatoare și pan-religioasă, fie, poate, doar un mesaj simplu, precum cel al perioadelor incipiente ale creștinismului și budismului. Această doctrină sincretistă sau, după caz, acest mesaj simplu trebuie sa fie apte să incorporeze toată cunoașterea ce poate fi percepută ca fiind universal sacră, în care să se regăsească și esența viabilă, fie ea canonică sau nu, a religiilor tradiţionale.

Tot mai mulți indivizi migrează către filozofiile și misticile orientale, nu din pasiune pentru exotic, ci simțind în mod instinctiv că ștergând toate granițele și deosebirile (într-un moment în care propria tradiție și cultură oficială nu mai sunt de natură să aducă pacea interioară), pot deveni capabili să rămână aproape de cele spirituale, chiar dacă nu în circumstanțele religiozității ”clasice”. În acest context și dat fiind interesul meu pentru filozofia indiană, trebuie să adaug că preocuparea mea de bază, fără să importe ce comentarii ulterioare voi mai scrie pe marginea Bibliei ori Upanișadelor sau Bhagavad Gitei, este de a arăta prin care anume elemente specifice pot afla tărâm comun diferitele fenomene religioase, ca manifestări ale sacrului și, prin urmare, ale conștiinței umane. Este vorba despre înțelegerea diferențelor și despre a integra în mod empatic contrariile aparente.

Trebuie subliniat că nici diferențele – care nu pot în niciun caz fi considerate ca fiind ”marea realizare” a erei noastre sau ca un răspuns la întrebări de genul Încotro ne îndreptăm?– nici aspectele particulare ale riturilor străvechi, deja desuete, nici caracteristicile variatelor sisteme de credințe ce încă mai supraviețuiesc, nu sunt un motiv central de preocupare. Ideea mea de bază este aceea că trebuie ajuns la o înțelegere comună asupra sacrului. Nu în sens fenomenologic, doctrinar, ci în termeni de inteligență umanizată, adică prin a ajunge sa înțelegi că tu ești asemenea cu cel diferit de tine.

Uriașa varietate a formelor prin care sacrul se revelează în timp și în istorie a fost studiată atât de exhaustiv, de sistematic și cu atâta competență de către arhicunoscuți istorici ai religiilor și interpreți în domeniul mitologiei comparate, într-o măsură care ar face ca orice completări ale mele să treacă în ce mai fericit caz neobservate. Deși trebuie să admit că le datorez acestor cărturari în mare măsură ”bagajul” meu conceptual și multe din vederile mele fenomenologice, care, după cum s-a văzut deja, indică spre unitatea spiritului uman și către ideea de apartenență la aceeași conștiință unică, în același timp sunt foarte conștient de limitele generale ale limbajului, concepțiilor și gândirii. Niciuna dintre aceste frumoase doctrine, concepții și paradigme ce reprezintă moștenirea marilor cărturari ai secolului XX nu va transmite prea multă valoare către oamenii de azi dacă nu conduc la o stare aparte a minții – și anume, la o deschidere fără precedent. Pentru a ajunge la această finalitate trebuie mai întâi să punem întrebările corecte: Este posibil, după toate aceste lungi milenii de teroare și nebunie în istoria umană, să ne luăm rămas bun de la acele elemente ale tradițiilor noastre, condiționate istoric și politic și în final generate de sisteme de gândire, evenimente, popoare, transformări sociale care numai au interferat cu înțelesul de bază, transistoric, al sacrului? Există oare această posibilitate – ca o contrapondere la percepția schizoidă asupra altora, adică asupra a ceea a fost considerat de milenii ca fiind diferit de către conștiința umană așa-zis normală (i.e. ”alte triburi”, ”alte națiuni”, ”ale credințe religioase”) sau cel puțin percepută până de curând ca fiind normală, avem acum oare uneltele și o asemenea profunzime, o asemenea gândire universală încât să devenim în stare a înțelege de ce și în ce fel acești așa-numiți alții nu sunt de fapt dușmani, sau că însuși conceptul de alții nu e decât o proiecție amăgitoare a frustrărilor noastre egotice și că poartă în sine-și propria destrucție? Acesta poate fi punctul de cotitură în istoria contemporană; deși incapabil să recunoască caracterul ireductibil al sacrului în anumite comportamente religioase, credințe, ritualuri sau mituri ale altor popoare, totuși, insul poate fi în stare să le onoreze în mod empatic, ca exprimând fapte de creativitate ale conștiinței umane. Iar aceasta nu e tocmai o întreprindere ușoară. Cum observa Bryan S. Rennie, ”pentru Eliade, sacralitatea este o categorie percepută de către anumiți oameni în anumite experiențe, pe câtă vreme, în ceea ce la modul empiric constituie aceeași experiență, rămâne simultan irecognoscibilă altora” (“Mircea Eliade and the Perception of the Sacred in the Profane: Intention, Reduction, and Cognitive Theory” in “Temenos” Vol. 43 No. 1 (2007), xx-xx © The Finnish Society for the Study of Religion, p. 186)

Personal, nu cred că vreun fel anume de reprezentare empirică revelându-se în timp și în gândire poate oferi izbăvire OMULUI, nu mă încred prea tare nici în adevărul conceptual și nu cred că vechile idei religioase propovăduite de tradiții precum ortodoxiile creștine sau hinduiste sau oricare alte religii recunoscute sau teologii oficiale, vor putea vreodată oferi răspunsul la vreuna dintre ÎNTREBĂRILE fundamentale. În loc de asta, cred că acestea pot ajuta doar la a-ți pune întrebarea corectă sau chiar să treci, completamente, dincolo de întrebări și gânduri – acesta este sensul lor de bază.

Abilitatea discriminativă a inteligenței umane a avut o funcțiune bine definită, și, totuși, o conștiință integrală și integrată reprezintă finalitatea. Niciun fel de abordare logică nu poate da seama pentru  această stare mentală specifică, de vreme ce mysterium tremendum și mysterium fascinans nu sunt decât stări de conștiință pe care doar încercăm să le descriem și conceptualizăm, fără să avem însă și capacitatea de a le controla. Oamenii nu acționează în mod conștient către sau aleg să fie aliniați cu sentimentul lor cel mai profund al sacrului, ci sacrul se revelează din adâncimea conștiinței lor, ca o categorie distinctă, fundamentală și apriorică, fie că este recunoscută ca atare ori nu.

Prin urmare, după toate aceste milenii de dispute religioase, provocarea majoră o constituie identificarea punctului comun de interes. Contrariile și contradicțiile, deosebitele conflicte și separații au condus întotdeauna către ură și frustrare. Specia umană a ajuns acum la un stadiu în care poate doar să moară sau să se integreze. Ideile de bază ale tradițiilor trebuie reconsiderate, prin distingerea, înțelegerea și abandonarea faptelor religioase puternic influențate de simple circumstanțe istorice.

Cred că ideile și concepțiile lui Eliade pot fi dezvoltate în continuare, întrucât nu este vorba în acest vast context doar despre cultură și istoria religiilor, chestiunea este dacă vrem sau nu să supraviețuim ca specie. Importanța studiului sacrului trebuie evidențiată cu putere, nu ca o problemă de simplă cercetare științifică, ci și din perspectiva implicațiilor sale economice și politice. Conflicte dureroase de prea lungă durată precum războaiele din Orientul Mijlociu trebuie și pot fi, dacă nu încheiate, măcar gestionate într-o manieră mai inteligentă, dacă s-ar pune accentul pe o înțelegere corectă a sentimentului apartenenței la aceeași idee de sacru, înțelegere către care poate conduce studiul istoriei religiilor însuși. Și aceasta este doar una dintre posibilele, nobilele sale funcții.

Trebuie să înțelegem și să acceptăm faptul că o imagine clară și completă a specificităților, până la ultimul detaliu, ale fiecărui sistem religios, ca și ale granițelor culturale, este în mare măsură imposibilă, întrucât o astfel de strădanie s-a dovedit deja pe cât de neproductivă, în fapt pe-atât de inutilă. Dar simțământul apartenenței spirituale la aceeași specie religioasă conștientă de sine, împreună cu ideea de bază a unității conștiinței religioase reprezintă moștenirea lui Eliade, care este, cred, cel mai important mesaj pe care l-a transmis vreodată vreun român. (Cf. și propriile sale cuvinte în ”The Quest: History and Meaning in Religion” – trad. rom. ”Nostalgia originilor”- “Istoria religiilor va ajunge în mod inevitabil la o cunoaștere mai profundă a omului. Pe baza acestei cunoașteri s-ar putea dezvolta un nou umanism, de scară globală.”)

De va fi dat ca omenirea să mai dureze alte câteva mii de ani iar Omul să populeze întregul sistem solar și întreaga galaxie, adevărurile exprimate de către Eliade vor fi considerate ca fiind tot mai valide, din simplul motiv că cerul devine din ce în ce mai mare odată cu trecerea timpului, iar spirite universale precum Eliade înfloresc doar în contextul dimensiunilor astronomice, doar acolo se simt ele acasă…