27 September 2010

Câteva observaţii succinte privind yoga, nemurirea şi libertatea asumate de către Mircea Eliade

Mai întâi, ca avid cititor al tratatului Yoga-Sūtra a lui Patañjali, căruia îi datorez în mare parte pasiunea mea pentru filozofia indiană, trebuie să precizez, din dorinţa de a nu fi greşit înţeles, faptul că descoperirea fenomenului spiritual pe care îl reprezintă celebrul tratat clasic de raja-yoga am făcut-o, în epoca tumultuoasă a adolescenţei, nu prin cartea de bază a lui Mircea Eliade (Yoga. Nemurire şi libertate), ci lecturând textul lui Patañjali în traducerea românească a lui C. Făgeţan. Mai adaug că acest articol se adresează în primul rând cititorilor lui Patañjali, în care capitol îi voi include şi pe comentatorii clasici ai acestuia, al căror continuator firesc este Dasgupta, cu lucrarea lui de bază în materie, Yoga as Philosophy and Religion, aceasta din urmă nefăcând altceva decât să reia, în traducere engleză, textele esenţiale din Yoga-Sūtra şi să sintetizeze comentariile consacrate la aceasta.  Intenţia mea este de a creiona, la modul nesistematic și lapidar, un răspuns total personal la criticile ce s-au adus şi se mai pot încă aduce lucrărilor despre Yoga ale lui Mircea Eliade de către cei care vor privi Yoga.Nemurire şi libertate din perspectivă strict patañjaliană, acuzându-l de generalizare excesivă, ambiguitate şi devierea de la terminologia de bază a aforismelor din Yoga-Sūtra.

De asemenea, deşi am decis să nu mă exprim prea mult şi nici prea tehnic în aceste articole publicate în mediul virtual, trebuie să adaug faptul că India în general şi Yoga în particular nu reprezintă decât (temporal) o etapă şi (structural) un capitol, esenţiale, desigur, în uriaşul edificiu pe care îl constituie concepţia despre homo religiosus a lui Mircea Eliade. În consecinţă, cititorul trebuie să ştie, pe de o parte, că orice privire fragmentară a operei sale poate induce în eroare; pe de altă parte, se cuvine adăugat că aceste articole ale mele, ca, de altminteri orice voi mai scrie despre Mircea Eliade, constituie reflectări mai degrabă ale unor experienţe de viaţă, chiar dacă strict de natura fenomenelor de conștiința, decât ale unei viziuni doctrinare erudite.

Opera lui Eliade, aşa cum bine a spus-o chiar el, nu poate fi înţeleasă decât dacă este studiată integral, în primul rând pentru că ea are ca obiect de studiu experienţa religioasă a omului ca întreg. Un specialist în Patañjali ar fi normal să se revolte împotriva unui limbaj total străin de terminologia tehnică sanskrită, atâta vreme cât nu înţelege intenţia finală a oricărei cărţi scrise de către Eliade începând cu anii ’40. Or, ipostaza lui Eliade de istoric stricto sensu al religiilor şi de indianist trebuie văzută împreună cu cea de hermeneut. „Yoga” nu face excepţie, ea este un capitol important, dar între multe alte capitole importante, care încearcă să definească omul ca fiinţă religioasă. Departe de a se mărgini la o simplă trecere în revistă a textelor Sāṃkhya şi Yoga şi a discuta metafizica şi practica Yoga din punctul de vedere al unui indianist, efortul lui Eliade este de fapt îndreptat spre integrarea fenomenului spiritual yoga în ansamblul de idei şi credinţe religioase ale omenirii, idei şi credinţe în sânul cărora el se străduieşte să delimiteze unitatea de structură, esenţa, iar în elaborarea acestui edificiu era nevoie să cristalizeze un nou limbaj, o nouă viziune. Ceea ce este dificil de înţeles pentru cineva care caută în Yoga. Nemurire şi libertate doar o carte de referinţă despre Yoga este tocmai faptul că ea este doar un fragment ce nu poate fi pătruns fără înţelegerea prealabilă a ideii întregului pe care îl reprezintă Eliade.

Criticile care i se aduc lui Eliade nu sunt în totalitate nefondate. Subiectul Yoga este el însuşi atât de vast, încât pare de neconceput ca Eliade să fie şi mai vast. În plus, intenţionalitatea sa o depăşeşte cu mult pe cea a lui Dasgupta sau a altor specialişti în filosofia şi practica Yoga, cu care a fost comparat, pentru că şi aria sa de cercetare este cu mult mai mare. Întrucât pentru Eliade conceptul de sacru şi derivaţii acestuia descriau cel mai bine esenţa conştiinţei religioase a omului în genere, „unitatea de măsură” cu care încerca să investigheze orice fel de fenomen religios, indiferent de cultura care i-a dat naştere, era firesc ca yoga să fie integrată aceleiaşi perspective. „Yoga” sa nu s-a vrut doar o prezentare, o simplă descriere neutră a sistemului lui Patañjali, ci o interpretare din punctul de vedere al dialecticii sacrului şi profanului. Întrucât limbajul tehnic sanskrit este el însuşi destul de sofisticat, pare suprinzător ca Eliade să se abată drastic, atât de la „stilul” lui Patañjali şi al comentatorilor, cât şi de la ideile însele. Pentru un specialist în Patañjali poate deveni exasperantă constatarea că, treptat, Eliade se degrevează de orice referinţe şi de precizia terminologiei sanskrite pentru a oferi interpretări aparent nu lipsite de echivocul terminologiei fenomenologice eliadiene. Însă, limbajul lui Eliade pare a fi atât de general încât să cadă în echivoc numai dacă îl priveşti din prisma unei singure culturi. Limbajul eliadian, ca şi gândirea sa, sunt construite pentru a înţelege în cât mai multe culturi posibile, asta este de fapt intenţia sa iniţială-găsirea unei legi din prisma căreia să poată interpreta multitudinea fenomenelor pe care le numim „religioase”. În afară de asta, faţă de Dasgupta, cu care a fost comparat, Eliade scria într-un moment în care limbile europene fuseseră suficient de bine primenite cu limbajul psihologiilor abisale. Întrucât Yoga este, printre atâtea altele, o psihologie, o ştiinţă experimentală, ea a trebuit re-tradusă, reinterpretată, în momentul în care Occidentul a ajuns la maturitatea ştiinţifică şi conceptuală care să îl facă în stare să-şi reprezinte, fie şi aproximativ, stările de conştiinţă pe care le descria Patañjali. Este adevărat că Eliade se abate de la Patañjali, aşa cum este el prezentat de către Dasgupta, dar trebuie luat în calcul că limba engleză a anilor ’20 în care traduce Dasgupta terminologia sanskrită este cu totul alta decât franceza sau engleza anilor ’50 în care apare succesiv lucrarea despre yoga a lui Eliade. Problema nu se pune în sensul că Patañjali sau comentatorii săi nu s-ar fi exprimat în termeni psihanalitici, întrebarea este dacă nu cumva abia după descoperirile pshihanalizei limbile occidentale au beneficiat de termenii, de formulările corespunzătoare celor din limba sankscrită, pentru ca acestea din urmă să poată fi traduse cu acurateţe. Dacă veţi citi şi lucrarea lui Dasgupta, veţi fi poate scandalizaţi de faptul că Eliade dezvoltă idei pe care nu le regăsim şi în Dasgupta. Nu le regăsim la Dasgupta pentru că nici limba engleză din perioada în care scria el nu avea încă termeni corespunzători pentru descrierea stărilor de conştiinţă despre care relata în sanskrită Patañjali şi comentatorii săi şi nici demersul său nu era unul de fenomenologie a sacrului. Eliade nu a avut din păcate inspiraţia de a lămuri mai pe larg această problemă terminologică şi de interpretare.

Este drept că am constatat şi eu justeţea aprecierilor negative cu privire la anumite erori conceptuale pe care Eliade nu avea cum să le facă din neatenţie şi în niciun caz din neştiinţă, cum este utilizarea lui kleśa („cauză a suferinţei” - substantiv) în locul lui kliṣṭa („murdar”, „maculat”, „generator de suferinţă” – adjectiv). Ambii termeni au funcţiuni foarte precise în textul lui Patañjali şi nu înţeleg care a fost raţiunea lui Eliade atunci când i-a înlocuit unul cu altul. Este doar un exemplu. Cartea lui Eliade este rezultatul unui cumul de metode de interpretare. Pe lângă studiul teoretic individual şi interesul pentru formele „populare”, „indigene” de Yoga, Eliade a învăţat multe, cu siguranţă, practicând Yoga în ashramul lui Shivananda din Rishikesh iar cartea sa despre yoga este în parte rezultatul experienţei personale. Deci cunoştinţele despre yoga ale lui Eliade nu trebuie circumscrise cu ceea ce a învăţat ca ştiinţă teoretică de la Dasgupta. Încă o precizare la capitolul „Neconcordanţe”: de curand, am recitit şi eu „Memoriile” lui Eliade şi pot confirma o neconcordanţă de ordin biografic ce i s-a imputat. Faţă de „Memorii”, el şi-a „prelungit” în „Yoga” şederea alături de Dasgupta de la mai puţin de doi ani la trei ani. Nici eu nu îmi pot explica aceste neconcordanţe.

Ar fi fost bine dacă traducerea în engleză a tratatului Yoga-Sūtra pe care Eliade spune că a făcut-o împreună cu Dasgupta şi pe care cu siguranţă a revizuit-o (şi poate chiar a retradus-o în franceză) cu prilejul redactării lucrării apărute în 1954, ar fi apărut ca volum separat sau ar fi ajuns pe orice altă cale la cunoştinţa publicului. Eu, cel puţin, dat fiind numărul destul de restrâns de citate din Patañjali pe care le furnizează Eliade în Yoga. Nemurire şi libertate, nu am putut să îmi fac o părere clară asupra calităţii traducerii sale (în afara neconcordanţelor deja sesizate, dintre care singura notabilă este kleśa - kliṣṭa). Cert este, însă, că dintre toţi indianiştii occidentali, Eliade singur a avut privilegiul de a traduce Patañjali din originalul sanskrit intr-o limba europeană sub îndrumarea unui gigant precum Dasgupta.

În urmă cu mai bine de un an eram hotărât să abandonez pentru o perioadă studiile mele patañjaliene, cu intenţia de a mă consacra studiului sistemului Vedānta, a cărui ontologie le repugna atât lui Dasgupta, cât şi lui Eliade, dar de care eu mă simt profund legat prin Ramana Mahāṛṣi, ce nu a încetat să însemne pentru mine arhetipul guru-ului. Cu toate astea, reîntâlnirea cu Eliade m-a convins să mai rămân o perioadă în domeniul Sāṃkhya-Yoga, întrucât cel puţin cunoştinţele teoretice pe care mi le credeam complete după reamintirea textului clasic al lui Patañjali pot încă fi extinse prin studiul psihologiei şi psihanalizei. Astfel, am ajuns treptat la concluzia, în contextul criticilor ce se aduc traducerii prin „subconştient” a conceptului de vāsanā de către Eliade, că acesta ştia mai multe decât scria, cât priveşte dinamica stărilor de conştiinţă şi legătura acestora cu procesualitatea karmică, pe care Patañjali şi Iśvarakṛṣṇa o trataseră (prea) succint. Eliade a fost prieten cu Jung şi nu a ezitat să se folosească de descoperirile psihologiei abisale. Sunt evidente lecturile vaste şi informaţia la zi (la momentul respectiv) din acest domeniu - de aici şi terminologia lucrării sale fundamentale despre Yoga - domeniu pe care îl studia tocmai pentru a-şi lămuri anumite aspecte destul de enigmatice ale textelor Sāṃkhya-Yoga.

Mă opresc deocamdată la aceste câteva clarificări preliminare la un subiect pe care intenționez să îl mai abordez, mai mult sau mai puțin direct, în articolele ulterioare în care voi mai aborda metafizica Sāṃkhya-Yoga, integrată într-un proiect mai vast ce mă preocupă de mulți ani și pe care îl voi desfășura, cred, de-a lungul a alți câțiva - Bhagavad – Gītā ("Cartea cântului divin"), un text care își merită pe deplin, atât numele, cât și renumele.

0 Comments:

Post a Comment

Comments

Subscribe to Post Comments [Atom]

<< Home