Yoga-Sūtra a lui Patañjali pe înţelesul fumătorilor

(fragmente dintr-un jurnal - 18 iunie 2009)

Cugetarea zilei: «Reziduurile faptelor („karmāśaya”), avându-şi rădăcina în cauzele suferinţei („kleśa”), formează experienţa în viaţa prezentă şi cea viitoare” (Patañjali, Yoga-Sūtra, II,12)»

Termenul care desemnează asceza în limba sanskrită, tapas, mai înseamnă şi „foc”. Un termen foarte potrivit, într-adevăr. După numai trei ore de la ultima ţigară, sângele îmi fierbe, plămânii s-au transformat într-un horn vulcanic. Senzaţie de hipertermie şi, în acelaşi timp, sudoare rece curgând în valuri pe pielea ce mi se umple treptat de picăţele roşii (alergie la…nefumat? e posibil?).

Sunt reacţiile de protest ale organismului, pe care le poate înţelege numai cel care s-a lăsat de fumat după ce fumase, cum e cazul meu, 60 de ţigări zilnic. De fapt, eu mă chinui de vreo patru luni de zile sa reduc ţigările fumate de la 60 (3 pachete, la plecarea din Bucureşti) la 20 (un pachet). S-ar putea scrie tratate de psihiatrie despre experienţele astea ale mele. Ce mai de gânduri negre mi-au mai trecut prin cap în perioada asta, alternând cu încercarea continuă de ritmare a respiraţiei, concentrarea atenţiei, stabilirea minţii în conştiinţa martor (sakṣin), întoarcerea gândurilor spre cele contrare! Toate tehnicile posibile şi imposibile, detaşarea yoghină şi trezvia filocalică, străduindu-mă zi de zi să îmi liniştesc gândurile, invariabil intrate în „colaps” la orice scădere temporară a concentraţiei de nicotină în sânge.

Eu cred că Dumnezeu însuşi îmi îngreunează această tortură a lăsării de fumat, ca să studiez temeinic câteva texte fundamentale: Gītā, Noul Testament, Yoga Sūtra. Toată lumea se lasă de fumat aruncând ţigările la gunoi, dar eu nu, nu sunt în stare, trebuie să citesc Evanghelia, trebuie să învăţ toate etapele ascezei yoga şi să studiez Evangheliile şi Sfinţii Părinţi!

Sunt de tot râsul, trebuie să recunosc, chiar şi acum, cu degetele tremurând din cauza sevrajului, pipăind cu greu tastele calculatorului. Ceea ce numai eu şi cu Dumnezeu ştim, însă, este că în acest nărav nenorocit agăţat de o minte nefirească s-au concentrat în anii din urmă foarte multe dintre ataşamentele omului firesc. Eu sunt exact în situaţia lui Billy Bones din Comoara din insulă, care cerşea un păhărel de rom, spunând că romul i-a fost şi femeia şi prietenul şi mâncarea etc. Cam aşa e la mine ţigara, printr-o foarte iscusit creată iluzie, inconştientului meu nicotina îi apare probabil la fel de necesară ca hrana. Ştiu eu foarte bine de ce nu mă pot lăsa de fumat. Dar mai ştiu şi ce putere spirituală pot dobândi dacă abandonez ţigările, căci odată cu ele vor dispărea şi o serie întreagă de alte dependenţe, de forţe negative ce zac în stare de sămânţă în subconştientul meu! Foarte multe întrebări nu vor mai avea nevoie de răspuns. Deşi pare atât de stupid, încât nici nu am curajul să mărturisesc cuiva asemenea lucruri şi asemenea „preocupări”, mă mulţumesc să notez în jurnal….Îmi scria azi Manu : Cu ce te mai îndeletniceşti azi? Am stat şi eu şi m-am gândit: ce să-i scriu, oare? Manu, păi cu ce să mă îndeletnicesc? Şi cam aşa aş fi urmat: Cu nişte lucruri foarte spirituale, ca de exemplu, azi, când m-am trezit, am stat pur şi simplu nemişcat în pat mai bine de două ore, pentru a genera o anumită vāsanā sau, de fapt, cu intenţia de a înlocui o vāsanā cu alta. Utilizând vocabularul lui Patañjali, eu constat că, pentru practica introspectivă care mă interesează, vāsanele cuprind şi cele cinci cauze ale suferinţei (kleśa), alături de orice altă înclinaţie a minţii, adică orice impuls inconştient care mă face să gândesc un anumit lucru („gândesc”, cu sensul de orice conţinut mental, orice stare, impresie, raţionament, emoţie etc. ce ocupă câmpul atenţiei la un moment dat, voit sau nu, fie că generează sau nu acţiunea exteriorizată în universul material). Dacă îţi place fotbalul, acest ataşament e o vāsanā. Dacă, în schimb, îţi repugnă cumpărăturile, e tot vorba de o vāsanā. Pentru a simplifica vocabularul şi viziunea patañjaliană (tot pentru uzul propriilor preocupări introspective), am alăturat cele cinci cauze ale suferinţei (ignoranţa - avidyā, sentimentul individualităţii - asmitā, ataşamentul -rāga, aversiunea - dveṣa şi frica de moarte - abhiniveśa)în categoria vāsanelor, pentru că am constatat că, spre deosebire de impresiunile latente inconştiente „consacrate”, kleśa-urile mi se prezintă ca nişte condiţionări înnăscute, de structură, ale minţii, pe când condiţionările citate (repulsia faţă de cumpărături, ataşamentul pentru fotbal, adică adecvarea minţii la fenomenul concret din realitatea fizică), sunt dobândite.

E aceeaşi diferenţă precum cea dintre reflexul condiţionat şi cel necondiţionat. Este o asociere terminologică importantă pentru evoluţia mea spirituală ulterioară, rezultată din anumite concluzii pe care le voi valorifica în continuare prin studiul altor sisteme de gândire, orientale sau nu. Ca un exemplu: frica morţii („iubirea nemăsurată a vieţii”, litt. abhiniveśa) mi se prezintă ca vāsanā pe de o parte în calitatea ei primară de imbold esenţial al tuturor activităţilor mele, conştiente sau nu, în sensul că orice activitate psihică, şi deci, faptă exterioară, este într-o măsură mai mică sau mai mare determinată în mod direct de către această kleśa, însă ea e capabilă să genereze vāsane indirecte, reacţii de evitare ataşate fricii de moarte, prilejuite de fenomene care o pot prilejui sau pe care mintea le asimilează pur şi simplu morţii. Mi s-a întâmplat adeseori să visez că sunt gonit de ceva din urmă, prin noapte, de un animal (fiinţă?) neidentificat? De ce nu mă opresc să mă confrunt cu propria spaimă? Pentru că o vāsanā esenţială, un instinct, înclinaţie, tendinţă psihică primară mă condiţionează şi mă îndeamnă imperativ: „Fugi!” La fel se petrec lucrurile şi în starea de veghe. De multe ori m-am întrebat de ce, fără a conştientiza, mă opresc la culoarea roşie a semaforului, de ce se creează acest reflex condiţionat de oprire? Pentru că aceeaşi frică a morţii, vāsanā esenţială şi implacabilă, răsare din partea atavică a minţii mele şi îmi spune „Stai!”, fiind în fapt aceeaşi voce care în vis mă îndemna să alerg de animalul care mă gonea prin noapte. Cu excepţia faptului că le-am verificat eu însumi prin propria-mi experienţă, aceste idei sunt pur patañjaliene, cu nuanțarea distincției clare a lui Patañjali dintre kleśa, cauzele suferinţei şi vāsanā, tendinţele specifice inconştiente. Ceea ce am constatat eu în continuare, autoanalizându-mă şi reflectând, este că, deşi karma, saṃsāra, nirvāṇa, māyā etc., sunt pure concepte metafizice ale unor teorii destul de relative şi relativizante, fluxul conştiinţei, condiţionarea minţii, curgerea atenţiei mele de la un gând (lucru) la altul ţin de o cunoaştere pur experimentală. Aceste vāsanā sunt nişte condiţionări ale minţii care te pot conduce la o construcţie metafizică sau religioasă de anvergură sau la o teorie psihanalitică. Însă pentru conştiinţa mea profană apare destul de clar că, indiferent dacă, pentru pura gimnastică a minţii, deduc din dinamica acestor vāsanā şi vreo teorie a karmei sau a transmigraţiei, singurul lucru cert, constatat pe cale experimentală, este existenţa acestor tendinţe inconştiente, consecinţe ale unor fapte (mentale) anterioare sau pur şi simplu înnăscute. Dacă ele trec de la o viaţă la alta, nu mă interesează, ceea ce importă pentru mine este că, într-un anume grad, omul poate interveni voluntar şi conştient în evoluţia acestor condiţionari ale propriului său psihism, că se poate elibera de ele, treptat. Cu alte cuvinte, mintea o ai aşa cum ţi-ai învăţat-o.

Revenind la exemplul amuzant, dar în acelaşi timp foarte dureros, al incapacităţii mele de a abandona fumatul, constat că eu, de fapt, aşa mi-am educat mintea să reacţioneze, timp de mulţi ani de zile: imediat ce mă trezesc, înainte de orice altceva, să mă reped şi să îmi aprind prima ţigară. E primul lucru pe care îl fac după ce mă trezesc din somn, de ani de zile: să fumez cinci ţigări, fără pauză între ele, sorbind şi o cană imensă de cafea. Şi mintea mea a învăţat atât de bine această lecţie greşită, considerând, adică, în mod inconştient, că cele cinci ţigări şi cana de cafea o pot repune în funcţiune, încât în absenţa „stimulentelor” începutul obşnuit al activităţii de dimineaţă e înlocuit de o stare de depresie anxioasă. Mentalul, deci, se obişnuieşte atât de „bine” cu aceste ataşamente, încât, am observat cu timpul, se inhibă dimineţile inclusiv nevoia firească de a urina (apare după ce termin ultima ţigară!). Aşadar, imediat ce m-am trezit, am stat vreo două ore în pat, respirând profund, încercând, nu să temperez nevoia de a fuma („normală” la acea oră), cât să întâmpin şuvoiul de gânduri negre, curgând în valuri tot mai puternice, pe care nevoia nesatisfăcută de a fuma le prilejuieşte. Ceea am constatat iarăşi, că nu atât absenţa fumatului este ceea ce e greu de tolerat, cât starea de nervozitate pe care o generează. Încerc, adică, în primă fază, să îmi obişnuiesc mintea şi corpul cu înlăturarea gândurilor negative pe care le provoacă nesatisfacerea nevoii de a fuma, în intervalul din zi când această nevoie se resimte cel mai puternic. Adică, mânia pe care o generează reprimarea nevoii de a fuma este ultimul de lucru de care ai nevoie când te dedici unor exerciţii spirituale, dat fiind că mânia este la rândul ei o vāsanā pe care ai un şi mai mic interes să o cultivi decât fumatul. Aceasta, în limbajul meu, înseamna a înlocui o vāsanā cu alta: tendinţa minţii de a se lăsa pradă agitaţiei şi, apoi, deprimării, încerc să o înlocuiesc cu obişnuinţa de a intra automat în stare de introspecţie, de autoscopie, în momentul în care o nevoie considerată vitală nu este satisfăcută. Adică să convertesc experienţa abandonării unui viciu în practică spirituală.

Stau şi eu şi mă întreb dacă puteam să îi scriu lui Manu aşa ceva fără să o scandalizez…bineînţeles, i-am scris nişte lucruri la fel de adevărate: că am citit nişte interviuri cu Ţuţea şi Pleşu, publicate de un oarecare Dorin Popa, precum şi, de mai multe ori, Ep. II către Corinteni, doar că nu am avut şi tupeul să îi mărturisesc că încercam să le utilizez şi pe una şi pe cealaltă ca pe formule de întoarcere a minţii spre cele contrare, metodă descrisă de Patañjali, dar şi de anahoreţii creştini, ca pe o tehnică de înfrângere a gândurilor „păcătoase” în momentul în care acestea se nasc în mintea practicantului.

De notat, deci, pentru mai târziu, aceste interesante, ba chiar excentrice experienţe, pagini din „gloriosul” război pe care îl duc eu de ani de zile cu propriile gânduri. Chiar aşa şi ziceam cândva: gâlceava gânditorului cu gândurile.