Vis al nefiinţii

„Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)


Scurtă lămurire preliminară

Am socotit că ar fi păcat să nu împărtășesc cu prietenii mei de azi și de mâine, iubitori ai versului eminescian, rândurile ce urmează, pe care, chiar de au fost scrise cu mai bine de 12 ani în urmă, fără vreo intenție de a le destina luminii tiparului și cu atât mai puțin Internetului, le regăsesc acum, după lectura lor de pe file deja îngălbenite de vreme, ca pe o viziune ce poate fi utilă oricui este pregătit să guste o intepretare mai …aparte a secțiunii cosmogonice din Scrisoarea I.



Versul din Scrisoarea I – „Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric” – e susceptibil de multiple interpretări, puterea lui de sugestie fiind amplificată prin diversele schimbări de polaritate pe care metafora eminesciană, aici atât de abstractă, le induce facultăţii noastre limitate de reprezentare, intenția originară fiind tocmai aceea de ilustrare a realităţii absolute.

Comparaţia implicită a metaforei vedic-eminesciene este în esență o coincidență a contrariilor ce ar putea fi transpusă în acești termeni :„Lumea obiectuală e o himeră, un vis al fiinţei primordiale, singura reală, dar care apare minţii noastre condiţionate spaţio-temporal, ca nefiinţă, ca absenţă pură.” Astfel, dacă prin fiinţă înţeleg lucrurile sensibile, universul manifestat, atunci, după model platonician, voi numi nefiinţă[1] tărâmul ideilor, al formelor pure, neaflate „în fiinţă”, adică în domeniul manifestării perceptibile.

Corelativ, voi denumi vis al nefiinţei – emergenţa în fenomenal a ideilor absolute. Cuplul fiinţă – nefiinţă, prin care Eminescu traduce vedicul sat – a-sat, şi cu care începe descrierea cosmogonică, reprezintă singura formulă conceptuală care, prin negaţie, la limita comprehensibilităţii, sugerează cum nu este realitatea absolută, întrucât conceptele care pot fi utilizate sunt, vrând-nevrând, asociate cu universul fenomenal.

Principii ontologice asemănătoare postulează, ulterior Vedelor, şi sistemul Sāṃkhya, potrivit căruia opoziţia manifestat-nemanifestat se raportează la o entitate care le transcende – Puruṣa, Spiritul, plasat în afara oricărei dualităţi, în vreme ce cuplurile de contrarii fac doar posibilă devenirea substanţei cosmice (Prakṛti), care se înfăţişează subiectului epistemic ca un spectacol (i.e. experienţă), menit să-i faciliteze eliberarea[2]
În versul

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”,


Eminescu preia din Ṛg-Veda viziunea metaforică asupra indistinctului precosmogonic. Cuplul fiinţă-nefiinţă nu putea apărea înaintea principiului intelectiv care să-l cunoască şi să-l organizeze:

„Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”.

Ceea ce găsesc interesant e faptul că Eminescu abandonează imaginea, oarecum pur mecanicist-cauzalistă a devenirii vedice, în care, în mod ciclic, universul se naşte şi se resoarbe (mahāpralāya), practic la infinit, devenire căreia nici zeii înşişi nu i se pot sustrage, în favoarea unei viziuni ontologice transcendentale[3], fundamentată pe un principiu generator ambivalent – cauză absolută iniţială a creaţiei, dar şi temei permanent actual al acesteia, pe care o susţine legic în cursul evoluţiei sale. Cu alte cuvinte, principiul iniţial nu se confundă cu substanţa însăşi în expansiune, şi nici nu este un principiu pur transcendent, căci anterioritatea lui în timp este dublată de o anterioritate de întemeiere; matricea originară, ca şi legitatea cosmică, sunt ipostaze ale aceleiaşi realităţii ultime, fără însă a-i epuiza modalitățile de a fi[4]. Absolutul acţionează dinlăuntrul existenţei empirice.

În acelaşi context, al coalescenţei contrariilor, Scrisoarea I poate fi integrată doctrinei taoiste a vidului, cu care prezintă tulburătoare similitudini: „(Tao) numit Wu [nevăzutul, invizibilul, vidul], reprezintă principiul [originea, cauza primordială] a Cerului şi a Pământului. (...)Tao este ca vidul (unei conducte), a cărei umplere nu poate fi sfârşită niciodată. Este asemănător abisului (unui vârtej fără fund). În El se află izvorul fecund al tuturor lucrurilor din univers”[5].

Versurile Scrisorii I
„Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă....”

par o dezvoltare a enunţurilor lui Lao Tseu: „El (Tao) reuneşte şi stinge orice lumină (strălucire). El se identifică şi cu firele de praf, pe care le ţine împreună” (Lao Tseu, Tao Te King, IV,6-7). Asemănarea este frapantă. Eminescu ar fi putut cunoaşte doctrina taoistă din lucrarea lui Stanislas Julien din 1841, conţinând prima traducere europeană a lui Tao Te King. Bineînţeles, nu mă grăbesc să identific în înțeleptul antic chinez o eventuală sursă de inspiraţie pentru Scrisorea I, cred mai degrabă că este vorba pur şi simplu de formule simbolice asemănătoare, provenite dintr-o intuiţie comună a realităţii absolute, a inexprimabilului prin excelenţă.

Substanţa, „supa” primordială, e definibilă doar prin negaţie - „fiinţă nu era, nici nefiinţă”, „cel nepătruns”, „lipsă de viaţă şi voinţă” etc. Ca şi vidul originar al lui Lao Tseu, absolutul pre-temporal eminescian e o entitate non-perceptibilă:

„...nici de văzut nu fuse...”,

pre-raţională:

„n-a fost lume pricepută[6]şi nici minte s-o priceapă”

şi principiu genetic în egală măsură al Non-existenţei, non-manifestatului - „umbra celor nevăzute”, „a veşniciei noapte pururea adâncă” - şi Existenţei, „fâşiile”, partea vizibilă în care se desface „negura eternă”.

Textul lui Lao Tseu sugerează o concepţie asemănătoare:

„(Tao) numit «Wu» (nevăzutul, invizibilul, vidul, nemanifestatul, nonexistenţa), desemnează izvorul universului (principiul Cerului şi al Pământului). [Ceea ce nu are nume (nonexistenţa) desemnează izvorul manifestatului (existenţa)].

Numit «Yu» (văzutul, manifestatul) (...) desemnează puterea mamei care creează nenumărate fiinţe.

De aceea, prin Nonfiinţare [nemanifestându-ne, adoptând modalitatea «Wu»], îi vom vedea esenţa lui Tao.

Iar prin Fiinţare [manifestându-ne, trăind în lumea văzutului - «Yu»], îi vom vedea suprafaţa (manifestarea, proiecţia exterioară, creaţiile).

Cele două moduri (Nemanifestarea, «Wu» şi Manifestarea, «Yu» au aceaşi obârşie (TAO), însă nume diferite”. [7](Tao Te King, I,3-7).

Analogia cu Lao Tseu face mai uşor sesizabilă ambivalenţa semantică a nefiinţei din Scrisoarea I. Dacă în primul vers al cosmogoniei termenul este utilizat pentru afirmarea caracterului non-dual al monadei originare („ fiinţă nu era, nici nefiinţă”) inefabile şi, în fond, incomprehensibile cu mijloacele unei raţiuni ineluctabil duale, limitată de înseşi categoriile ontologice complementare cu care operează – manifestat – non-manifestat, plin-vid etc. – nefiinţa sfârşeşte prin a desemna chiar acea Realitate, de această dată în ipostaza monadei care, după cea generat şi întreţinut proiecţia, devenirea, visul, văzutul (manifestatul) şi nevăzutul (nemanifestatul, în care includem şi formele pure ale sensibilității – spaţiu, timp) resoarbe totul, într-o disoluţie cosmică inexorabilă. Cosmos pe care un misterios instinct, un „dor nemărginit”, îl mânase întru manifestare din pacea primordiilor, de pe când

„Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace”

făcându-l să devină, să evolueze către stadiul de „univers himeric”:

„De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de caos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit”,

pentru ca, la încheierea ciclului devenirii universale, să se scufunde în liniştea regăsită a propriului izvor:

„Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,

Şi în sine împăcată reîncepe-eterna pace.”

Acea nefiinţă, născătoare şi păstrătoare a tuturor lucrurilor şi fiinţelor, e singura care, de fapt, e trează şi singura care are viaţă, Fiinţă. Când Ea visează, atunci se naşte Universul, pe care noi îl vedem atât de mare, şi tot din visul ei facem parte şi noi – „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Dar dacă această „nefiinţă” visează, trează de-a pururi fiind, atunci noi poate suntem cu mult mai mult decât un simplu vis al ei, suntem un poem. Nefiinţa ce nu doarme niciodată zămisleşte acest poem, cu care ne desfătăm sau pe care îl urâm când, la rându-ne, suntem treji sau când visăm.

Iar când dormim adânc sau când, la sfârşit, ne abandonăm definitiv trupurile, ne întoarcem în însăşi realitatea ei, în Logosul Absolut, care scrie neîncetat poezia existenţei perceptibile. Chiar dacă acum, în stare de veghe fiind, acel Absolut îmi apare ca fiind moartea, nefiinţa, e şi acesta un vis al meu, un poem prin care îi răspund Dumnezeului – Poet. Sunt un vers dintr-un mare poem şi, ca vers, am început la rându-mi să scriu un poem despre cel care m-a compus…

 

[1] Soarele apare ca întuneric absolut din perspectiva celui aflat în peşteră, orbit de contactul brusc cu lumina.

[2] Cf. şi „Yoga-Sūtra”, II, 18 – „Având însuşirile luminării (prakaśa), acţiunii (kriyā) şi inerţiei (sthiti), alcătuit din elemente şi organe de simţ, Văzutul (dṛśyam, un alt termen ce desemnează natura, universul obiectual, Prakṛti – n.m.) fiinţează întru experienţă şi eliberare.”

[3] (şi nu transcendente – pentru distincția dintre cei doi termeni, a se vedea observațiile lui Noica privitoare la traducerea Criticii rațiunii pure a lui Kant, întreprinsă de Eminescu)

[4] Prin aceasta, Eminescu este mai înrudit cu ontologia Vedānta, decurgând din Upanișade, decât cu cea a Vedelor propriu-zise.

[5] Lao Tseu, „Tao Te King”, I, 3; IV, 1-3; textele citate sunt extrase din trad. rom., însoţită de comentarii şi note, a lui T. J. Wen, Fl. Brătilă şi D. Mirahorian, Ed. Ioana, Bucureşti, 1992; cf. în special precizările  terminologice de la pag. 125 din care extrag un scurt fragment: „Obârşia unică a Nonexistenţei şi Existenţei este Vidul, pe care noi l-am tradus  «Nedesluşitul». Am preferat acest termen celui de «Obscuritate», «Întunecime» susţinut de Liou Kia-Hway, deoarece acesta e legat de dualitatea întuneric-lumină, care nu era prezentă în starea nediferenţiată a vidului primordial”.

[6] i.e. „cosmos”, armonie inteligibilă;

[7] „Nemanifestarea («Wu») şi Manifestarea («Yu») sunt cele două naturi, moduri de existenţă şi nume ale lui Tao” –  nota ****** a traducătorilor la cap. I.

Gura Humorului, 19 august 1998