Cele patru decenii de note, stări și zile ale lui Andrei Pleșu

(Prezentare citită la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului, cu ocazia lansării cărții Note, stări, zile a lui Andrei Pleșu - Ed. Humanitas, 2010)

Deşi volumul NOTE, STARI, ZILE (1968-2009), potrivit autorului, "poate interesa (…) o categorie de cititori (mai ales tineri)", autorul recenziei de faţă se consideră deja mult prea în vârstă pentru a mai putea fi trecut în categoria junilor cititori ai lui Andrei Pleşu şi, totodată, mult prea tânăr pentru a putea fi crezut pe cuvânt când afirmă (de o viaţă şi puţin cam cu virulenţă) că e deja foarte bătrân. Însă, abia dacă îţi asumi acest statut paradoxal, ba de-a dreptul ambiguu şi ilar, în raport cu temporalitatea, efectul cărţii asupra ta va fi cel vizat de autor.

„Cultura subminează tenace timpul şi moartea” conchide la un moment dat autorul acestei scrieri. Cartea însăşi este, în ultimă instanţă, o autobiografie culturală ce se exprimă sub forma unei selecţii de jurnal intim, itinerariu ideatic ce se înfruptă din biografia temporală, confesiune intro- şi retrospectivă a autodidactului prezentat publicului cu smerenie ca studiu de caz şi nu ca model exemplar. Şi te va face să cazi pe gânduri şi să te amuzi deopotrivă. Poate tocmai lipsa arogantei pretenţiozităţi pe care alţi oameni de cultură se simt îndreptăţiţi să o cultive, te va invita să simţi la modul copleşitor profunzimea totalizatoare a eruditului ce străbate, fără a renunţa la candoarea şi ghiduşiile copiilor, patru decenii în căutarea frumuseţilor din lume şi din el însuşi; vei gusta, mai întâi, măiestria de neegalat a unei ziceri ce reuşeşte întotdeauna să evite căderea în ispita căreia îi devin sclavi mulţi dintre scriitorii ultimelor decenii şi anume cultivarea idolatră a conceptului, snobismul neologistic. Pentru acest autor însă „stilul e valoare de cunoaştere convertită în valoare de expresie”. E bine, deci, să punctăm în treacăt trăsătura remarcată şi remarcabilă a scrierilor lui Pleşu - acest har al său de a adecva cu iscusinţă excelenţa aristocratică a expresiei la gradul precis de rafinament şi profunzime al fondului ideatic, aspect valabil şi atunci când intenţionalitatea rostirii este, contextual sau nu, ironică sau auto-ironică. Căci, se cuvine a nota că, lipsit fiind de simţul iniţiatic al umorului, cu greu te vei întruni într-ale ideilor serioase cu un scriitor precum Andrei Pleşu.

Căutările spirituale ale lui Andrei Pleşu, transcrise într-un volum conţinând, în spiritul titlului, note cu privire la stări trăite în anumite zile consemnabile calendaristic, lasă impresia că unica certitudine, singurul adevăr imuabil în care crede de la bun începutul jurnalului este sinceritatea pe care trebuie să o ai în chiar străduinţa de căutare a adevărului, faptele şi stările surprinse de condei fiind adesea antagonice, contradictorii, vădind stări de spirit mai mult decât febrile. Astfel, de pildă, în proximitatea unei reflexii cu iz maliţios ce aduce aminte de umorile tenebroase picurând paradigmatic din eseurile lui Cioran (”O crimă perfectă. Absurdul – o posibilitate mereu la îndemână, cenzurată de laşităţile bunului-simţ.”), aproape că te împiedici de mărturisirea iminenţei unei revelaţii mistice (”Eventualitatea unei convertiri – din ce în ce mai probabilă”). Alteori, câte o relatare fulgurantă, concentrată în stil nipon, vădeşte înclinaţia autorului pentru fixarea spontană şi fotografică, într-un singur rând scris, a uriaşei încărcături emoţionale cu care participă la evenimentul liturgic. (”Efectul palpabil al slujbei: oamenii devin lumânări”). Sau, în acelaşi duh extrem oriental, enigmaticul enunţ aforistic ”Să nu mergi niciodată decât până unde mai poţi fi însoţit”.

Ceea ce face incitantă lectura fragmentelor de jurnal este în special situarea în câmpul atenției a faptului oarecare, căruia i se acordă o valoare aproape inițiatică. Vei constata cu amuzată surprindere cum impresiile culese între studiile la München, vizita la British Museum sau London National Gallery, prilejuind adânci reflexii ce țin de istoria și filozofia culturii, se intersectează nonșalant și vioi cu faptul cotidian, banal în aparență, cum e o jenă financiară sau o indispoziție psihofiziologică pasageră de genul ”Mă simt burtos, neras, ciufulit, zdrențăros, murdar”. Notarea și, mai ales publicarea acestui tip de detalii de către Andrei Pleșu nu e lipsită de o intenționalitate profundă. Dincolo de starea de amuzament și oprire relaxată a gândului pe care o experimentezi pagină cu pagină citind această carte, înțelegi că strădania scriitorului este una de a totaliza și armoniza cu deplină sinceritate toate perspectivele posibile din care un om se poate privi pe sine însuși și cultura din care face parte. Nimic nu este de trecut cu vederea pentru această conștiință dotată din belșug cu o perpetuă, alertă, insațiabilă curiozitate, specifică omului pentru care finalitatea este să se cunoască mai degrabă decât să cunoască. Pe lângă aceasta, ni se reveleaza un om cu profundă știință de carte ce ține cu tot dinandinsul să evite calificarea de monstru sacru și profesor absolut, arhetip didactic, pentru că îi este străină osificarea și autosuficiența. O dată cu confesarea materialității sale biologice, Pleșu își dezvăluie umanitatea și omenia sa. Este o lecție de smerenie și totodată o invitație la bun simț de care sunt în stare numai oamenii în care rostul științei de carte s-a împlinit cu adevărat.