Către mine însumi – I. Despre neîndeplinirea tuturor dorinţelor

Tuturor prietenilor mei, de azi şi de mâine.

„Love is the recognition of the formless in the other” (Eckhart Tolle)

(Ideea scrierii acestor rânduri mi-a dat-o constatarea stupefiantă că nu am auzit niciodată o casă urlând de jale la moartea proprietarului său.)


Ai uneori sentimentul că te trezeşti dintr-un vis urât – din viaţa ta mizerabilă de zi cu zi, cu inevitabile suişuri şi coborâşuri, cu alergarea neostoită întru atingerea obiectivelor şi evitarea eşecurilor, între casă şi serviciu. Visul urât al vieţii tale se desfăşoară în mare parte între un semafor şi cel care urmează, pentru că tu te consideri a fi real, în maşină, te crezi a fi totuna cu nerăbdarea care ţi-a umplut deodată mintea. Tu nu mai ai loc în propria minte pentru că ea s-a umplut de nerăbdare şi anxietate. Clipă de clipă, zi de zi, an după an…Amintirea frumuseţii unei flori, a miresmei răşinii de brad, gâlgâitului unui pârâu, revenirea, pe căi neştiute, înlăuntrul tău, a unei linii melodice, rememorarea fugitivă a chipului unui om pe care îl iubeşti – te deşteaptă pentru o clipă, două sau mai multe, dar întotdeauna prea puţine, din visul vieţii tale. Nu trăieşti asemenea clipe de străluminare doar tu, ci toţi oamenii care te înconjură. Şi nici măcar nu le trăieşti tu, ci le trăieşte Totalitatea din care facem parte şi căreia, cine ştie cum, i-ai permis să se oglindească în tine câteva clipe.

Dacă vei privi în urmă şi te vei întreba ce s-a petrecut în tine în acel moment, vei realiza cu surprindere că pur şi simplu nu s-a întâmplat nimic. Tocmai non-întâmplarea, tocmai incapacitatea temporară de a mai gândi la următorul semafor sau şedinţă de lucru - au fost cele care, dispărând pentru puţin, ţi-au făcut loc ţie, care eşti tocmai acea linişte ce a coborât deodată pentru a înlocui agitaţia minţii. Clocoteai de furie, gândurile îţi alergau cu viteza luminii, ceea ce a ajuns o stare de spirit normală într-o lume în care toţi suntem, într-un grad mai mare sau mai mic, nebuni. Şi, dintr-o dată, te-ai simţit împăcat. Pentru scurtă vreme te cuprinde o linişte nefirească, pentru că nu mai ai suficientă energie psihică să-ţi alimentezi conflictul interior, bătălia inconştientă care se dă în mintea ta între frână, acceleraţie, ambreiaj şi schimbătorul de viteze, suprapus pe frica de a nu ajunge la timp şi gândul la cearta cu un coleg sau un şef lăsată în suspensie de ieri, dar pe care o vei tranşa musai…azi. În acel moment de linişte, însă, nu te-ai mai gândit la nimic, anxietatea te-a părăsit preţ de o răsuflare şi tu…ai fost iarăşi tu, sufletul a avut iarăşi loc în minte şi în corp. Cel mai adesea, asemenea momente sunt prilejuite de amintirea unei experienţe de factură non-materială din viaţa ta (iubirea, frumuseţea florilor etc.), deci nu transforma acea străfulgerare într-un demers intelectual, nu strica frumuseţea florii, nu o presa în ierbarul minţii! Ai simţit mireasma, ai ascultat din nou muzica din memoria ta fără să reflectezi asupra lor, pentru că în clipa în care începi să reflectezi, momentul de linişte s-a dus. Eşti muzica, eşti floarea – tocmai conştientizarea lor în afara gândirii, într-o dimensiune mult mai intimă şi mai profundă a ta decât poate mintea să conceapă, te-a deşteptat în acele clipe. Muzica nu are nicio şedinţă, floarea nu se grăbea să ajungă nicăieri. Şi tu şi armonia sonoră şi mireasma şi toţi oamenii de pe planeta asta sunteţi totuna cu izvorul din care v-aţi născut şi în care vă reîntoarceţi. Dacă vei reuşi să-ţi despovărezi mintea de toate dizarmoniile cu care ai torturat-o până acum, mintea se transformă într-un flaut în care va sufla Totalitatea.

Tu de fapt visezi cea mai mare parte a vieţii tale: conceptele, dorinţele, temerile, obiectivele tale sunt tot atât de reale în raport cu momentul de străluminare despre care îţi scriu, pe cât de real este valul în raport cu oceanul. Tu nu faci altceva decât să alimentezi la nesfârşit nişte gânduri care să te chinuiască.

Te agăţi în permanenţă de lumea lucrurilor care vin şi pleacă, te-ai obişnuit într-o asemenea măsură să le consideri adevărate, vitale, esenţiale, le-ai înzestrat în mintea ta cu calităţi ce nu le pot avea şi apoi te întrebi, tot mai adesea (pe măsura înaintării în vârstă) cu lehamite: când voi ajunge la finalul acestei agitaţii, când mă voi linişti, când îmi voi atinge obiectivele şi voi fi, în sfârşit, fericit?

Scopurile, odată îndeplinite, vor fi înlocuite de alte scopuri, dorinţele, de alte dorinţe, temerile-de alte temeri, pentru că aceasta e natura lucrurilor care vin şi pleacă, aceasta e natura valurilor – ca ele să se nască şi să piară. „Când valuri află un mormânt/Răsar în urmă valuri”. Dacă îţi vei rata obiectivul propus, te vei simţi nefericit, dacă îl vei îndeplini, vei fi răsplătit doar un surogat de fericire – o uşurare temporară, repede înlocuită de dorinţa de a alerga după noi şi noi obiective, tot mai greu de atins pe măsura înaintării în vârstă. Te-ai obişnuit să crezi că viaţa te obligă să îţi îndeplineşti obiectivele, să fii orientat către rezultat, civilizaţia noastră laudă eficienţa, blamează eşecurile, proslăveşte viteza, progresul, dezvoltarea, acumularea – este o doctrină perversă a unui a unei stări de aşa-zisă bunăstare care conduce civilizaţia actuală către auto-anihilare.

Lumea din jurul tău nu mai oboseşte să te înveţe nişte „adevăruri” bătute în cuie. Şi să respecţi regulile, printre care cele mai importante sunt: să-ţi construieşti un statut social, să fii un om responsabil şi respectabil. Şi uneori te învaţă să nu le respecţi. Dacă, pieton fiind, vei încerca să traversezi strada şi apare deodată culoarea roşie, fără să se apropie vreo maşină din nicio direcţie, vei observa că toţi ceilalţi pietoni traversează liniştiţi. Dacă te vei opri să aştepţi culoarea verde, vor întoarce involuntar capul către tine, din mers, şi vei citi imediat eticheta „idiot” în ochii lor. Sau dacă reuşeşti să speculezi puţin piaţa şi să te îmbogăţeşti sau să devii un om de succes pe orice altă cale, lumea te va privi cu invidie, va dori să ajungă ca tine. Poate ai fentat pe ici-pe acolo legile, dar…ai reuşit.

Dar eu cred că tu nu îţi doreşti deloc să reuşeşti, cred mai degrabă că te-ai luptat până acum prea mult pentru lucruri pe care nu le iubeşti, ci doar…le doreşti. Poate că a venit timpul pentru o reaşezare a valorilor, pentru un act de curaj. E timpul pentru o transformare a conştiinţei, pentru că ceea ce te defineşte ca om este, esenţialmente, conştiinţa de sine. Toate celelalte sunt, cel mult, învelişuri, haine. Acest proces nu poate avea loc fără a avea curajul de a pune la îndoială soluţia fericirii pe care o reprezintă multitudinea de crezuri cu care se impregnează de mii de ani, inconştient, colectivitatea pe care o numim omenire.

Cu toţii ne urăm unii altora ani mulţi, sănătate şi împlinirea tuturor dorinţelor şi multă fericire, ceea ce nu e un lucru rău în sine, pentru că urându-i altuia un lucru pe care îl crezi bun pentru el, vă va face pe amândoi, fie şi cu un strop mai…buni.

Dar dacă pătrunzi mai adânc în formularea ca atare, vei vedea că ea conţine o contradicţie esenţială: aceea dintre împlinirea dorinţelor şi fericire. Aşa ai învăţat şi tu şi prietenii tăi: că pentru a fi fericit, trebuie să îţi împlineşti dorinţele. Trebuie să îţi asumi schema pe care o urmează lumea, să „intri în rând cu lumea”. Şi, dacă îţi vei asuma şi tu această formă subtilă de spălare a creierului, îţi vei petrece puţinii ani pe care îi are omul la dispoziţie într-o viaţă, dorindu-ţi să termini liceul, să intri la facultate, apoi să termini facultatea, să obţii un serviciu cât mai bine plătit, să îţi cumperi o casă, să te însori, să ai copii, după care, ceea ce nu ai reuşit tu să termini (pentru că între timp ai început să îmbătrâneşti), se transferă inconştient asupra copiilor: ei vor trebui să ia notele cele mai bune la şcoală, îi vei trimite la cel mai bun liceu, ce mai tare facultate iar la întâlnirile cu prietenii, foşti colegi de facultate, rivalitatea prietenească dintre voi se va transforma în rivalitate între meritele copiilor (al meu se va face avocat, al meu va deveni specialist în comerţ internaţional etc.).

Te vei întâlni cu ei parcă la aceeaşi sticlă cu băutură din perioada studiilor, însă, pe lângă părul uşor încărunţit şi burta ceva mai rotunjoară, apare treptat un subiect nou de discuţie: fiecare va povesti despre copiii săi, mândru că a reuşit să le spele creierele şi, astfel, să îi determine pe ei să înfăptuiască nişte lucruri pe care el nu a avut şansa de a le face. Să reuşească. Va fi un concurs straniu: care a reuşit să transfere odraslei sale mai multe frustrări, care a reuşit cel mai bine să-i spele creierul? Sau, dacă tu vei avea printre cei doi-trei copii ai tăi şi vreo pramatie, vreo uscătură, un beţiv şi un pierde-vară ce va refuza îndoctrinarea, „înregimentarea” în această schemă pe care tradiţia ne obligă să o urmărim cu sfinţenie, ceilalţi te vor consola, vor încerca sa te ajute să îl aduci la linia de plutire, îţi vor recomanda un psiholog de renume, o fată cu care să se însoare, ca să…intre şi el în rândul lumii, pentru că asta îl va echilibra, responsabilitatea îl va aduce cu picioarele pe pământ…

Această luptă de o viaţă pentru împlinirea tuturor dorinţelor te însoţeşte, încet-încet, către vârsta a treia, când te reîntâlneşti cu colegii de facultate, la aceeaşi sticlă de bere. „Aceeaşi bere” este, evident, o figură de stil, mulţi vor avea diabet, ulcer, hipertensiune arterială, dobândite şi amplificate în lupta de o viaţă de îndeplinire a tuturor dorinţelor, ale voastre şi ale copiilor pe care i-aţi învăţat să aibă aceleaşi dorinţe ca şi voi - iar starea de sănătate nu vă va permite să consumaţi altceva decât un ceai. Dar mintea urmează aceleaşi tipare: ce mai avem de făcut? Ce ne dorim? De ce anume ne temem? Mai sunt dorinţe de îndeplinit? Băi, băieţi, am nevoie de baston; iar pentru placă dentară, ce stomatolog şi ce tehnician îmi recomandaţi, unde se fac plăcile dentare care imită cel mai bine dantura naturală? Cum? Zici că ai reumatism poliarticular? Păi îţi recomand eu un doctor trăsnet, după două luni de tratament alergi la Jocurile Olimpice!

Iar la următoare reunire a foştilor colegi de facultate, din ce în ce mai puţini: bă, băieţi, cum merge piaţa locurilor de veci? Eu cu nevastă-mea nu ne permitem să fim îngropaţi între neica-nimeni, la cimitirul Iancu Nou sau la Jilava, ce or să zică ăia mici, nepoţeii? Bunicii au fost nişte terchea-berchea.

În mare, aşa vor decurge discuţiile tale cu foştii colegi de facultate.

Sau poate nu. Poate e mai bine să te trezeşti. Multe din aceste evenimente sunt inevitabile, e drept, în special bolile bătrâneţii. Şi în special moartea însăşi. Iar pentru tine sau pentru tine e inevitabil să fii director, să ai o carieră, sau tată a mulţi copii, aceasta este calea prin care destinul tău, partea trecătoare din tine, se împlineşte. Dar dacă le percepi ca pe nişte poveri care devin tot mai grele pe zi ce trece iar, la un moment dat insuportabile, înseamnă că te-ai identificat prea mult cu obiectivul pe care ţi l-ai propus, că i-ai acordat atributul eternităţii, că el coincide finalmente cu esenţa ta iar această eroare inconştientă perpetuată un an după altul sporeşte tensiunile interioare, pentru că veşnicia din tine nu te va lăsa nepedepsit. Va trebui să ierarhizezi iarăşi lucrurile, ceea ce ai făcut până acum este în mare parte greşit. Ai cerut minţii tale, corpului tău, mai mult decât pot ele duce, e timpul să accepţi cu demnitate limitele lor. La fel ca hainele tale, corpul, mintea şi gândurile sunt învelişuri sau vehicule. Până acum ai investit atât de mult efort în aceste haine încât le-ai deturnat de la funcţia lor, le-ai sporit rolul în dauna spiritului. Ele nu trebuie neapărat eliminate, trebuie doar aşezate la locul lor firesc. Distrugerea ierarhiei ce are loc în mintea majorităţii oamenilor îi aduce pe mulţi la spitalul de nebuni. Ai auzit de atâtea ori oameni spunând că au rate la bancă. Nu este adevărat, deşi oamenii spun că ei au rate la bancă, starea lor de spirit trebuie exprimată astfel: Ratele îi au pe ei. Ratele sunt stăpânul pentru că obiectul care a fost cumpărat devine proprietarul tău iar tu devii sclavul lui. Nu tu ai o casă sau o maşină, ci ele te posedă pe tine, tu munceşti şi suferi şi ai insomnii noaptea pentru ele. Eu nu am auzit în viaţa mea o casă urlând din toţi rărunchii de jale că i-a murit proprietarul. Acest transfer are loc inconştient în mintea ta, nu pentru că ratele în sine ar fi o mare nenorocire, ci pentru că (şi în cazul în care) ele devin o preocupare centrală în viaţa ta. Şi e valabil pentru orice alt obiectiv din lumea materială, e valabil şi pentru încercările tale de a câştiga sau păstra o bună reputaţie, de a fi lăudat de colegi, şefi, rude sau prieteni, de a-ţi conserva cu orice preţ frumuseţea şi, în general, aparenţa fizică. E dorinţa de succes şi frica de eşec – de ambele va trebui să te desparţi, pentru că ele sunt cărămizile de la baza poverii tale.

Altfel, ce se va întâmpla? Poate că totul e cum nu se poate mai bine, nicio tensiune interioară nu te îndeamnă să gândeşti astfel, dimpotrivă, goana neostoită după ţelurile acestei lumi înseamnă împlinirea menirii tale, poate de asta te-ai născut pe lume, suişurile şi coborâşurile îţi alimentează pofta de a trăi.

Dar dacă eşti altfel? Dacă totul începe să te apese iar perspectiva asupra vieţii e tot mai distorsionată de oboseală şi lehamite? Realizezi la un moment dat că nu mai simţi parfumul unui liliac, ai şi uitat de câţiva ani că există aşa ceva. Şi de câtă vreme nu ai mai stat cu ochii larg deschişi, măcar pentru câteva minute, să priveşti noaptea bolta înstelată de deasupra?

Ai mai ascultat ultima vreme tăcerea ce se lasă după o piesă muzicală care îţi plăcea cu multă vreme în urmă şi de care ţi se părea că uitaseşi, acea negrăită linişte fără nici un ţel, fără nicio finalitate decât ea însăşi? Ai mai simţit de curând acea stare de completitudine, când, cum spune versul eminescian „însuşi glasul gândurilor tace” – pauza dintre două gânduri pe care o mai trăiesc numai copiii când contemplă, cu degetul în guriţă, cine ştie ce obiect care îi fascinează, fără să îl eticheteze, clasifice, cântărească, fără să apeleze la evaluator?

Aşa că de azi încolo te vei reîntoarce la propria-ţi sursă, şi îţi vei aminti de lucrurile de mult uitate şi te vei bucura din nou de ele, zilnic, orice-ar fi. Un petic de zăpadă, un liliac înflorit, un răsărit de soare, zâmbetul unui om pe care îl iubeşti – le vei duce înlăuntrul tău prin iureşul vieţii, fără a le gândi, pentru că ele vor creşte în tine, fără concepte, fără cuvinte. De câte ori vei simţi că te cuprinde neputinţa, angoasa, gândeşte-te la efemeritatea lucrurilor şi gândurilor care le-au produs, la faptul că vin şi se duc iar în tine există o conştiinţă nemişcată ce e în stare să conceapă tocmai faptul că lucrurile vin şi se duc…. Şi, apoi, încearcă, pentru câteva clipe, să…nu te mai gândeşti deloc, nici măcar la faptul că sunt efemere. Imită maşina care s-a oprit la culoarea roşie, lasă-ţi mintea să se odihnească în nemişcare, câteva clipe de pauză o vor regenera. Procedând astfel, zi de zi, conştiinţa ta se va transforma, pentru că momentele de linişte, de regăsire de sine, se vor îndesi. Numai atunci îţi vei putea vedea într-adevăr drumul, fiind tot mai conştient de tine însuţi, dincolo de învelişurile tale vremelnice. Să fii mai conştient de propria ta esenţă este singura dorinţă ce se poate împlini, fără ca ea să facă din tine sclavul ei.