Zoon Metaphysikon şi Mus Religiosus

„Hambarul plin cu grâu de deasupra mea şi legea foamei din mine” (Chiţkant, şoarece iluminist din sec. XVIII, fondator al idealismului critic al şoarecilor)

Aseară, începusem să mă gândesc cum ar fi decurs viaţa mea şi cam ce fel de concepte, doctrine şi ideologii politice şi religioase sofisticate ar fi construit mintea mea pe seama pisicilor dacă Dumnezeu, cu nemărginita-i putere, dar, de buna seamă, şi cu neîntrecuta-i imaginaţie, ar fi decis ca acest spirit neliniştit al meu, întrupat în această viaţă sub forma unui reprezentant insignifiant al speciei Homo Sapiens, să se încarneze într-un individ la fel de oarecare al speciei Mus Musculus al familiei Muridae, genul Mus, din ordinul Rodentia, sau, mai pe româneşte, într-un şoarece de casă ordinar. Latinescul mus (şoarece), în treacăt fie spus, îşi are sorgintea în verbul sanskrit mush¬-lit.”a fura”, prin urmare, ceea ce e sigur din capul locului este că, pentru a-mi asigura o existenţă onestă ca rozător, în loc să muncesc aş fi nevoit să mă mulţumesc cu calitatea de eternă sperietoare a tuturor gospodinelor, adică să fur cu neruşinare din hrana oamenilor. O diferenţă totuşi neimportantă, după cum voi încerca să demonstrez în continuare, întrucât, în linii mari, şoarecii şi oamenii nu se deosebesc decât foarte puţin în concepţiile lor morale, politice, filosofice sau religioase.

Toată viaţa mea m-a pregătit pentru această sacră şi dificilă misiune, de a reda într-un scurt articol de blog cam ceea ce aş gândi eu, în linii mari, din ipostaza de şoarece. Mă refer, pe de o parte, la experienţa dobândită în anii copilăriei, petrecuţi în mare parte la ţară, când eram în stare să îmi petrec uneori trei ceasuri nemişcat lângă o mâţă care, la rându-i încremenită în poziţia de pândă, îşi controla în acest răstimp mişcările respiratorii şi bătăile inimii, pândind atent lângă gaura unui şoarece, astfel că, încă înainte de a învăţa să scriu şi să citesc, am putut observa îndeaproape comportamentul, atât al prăzii, cât şi al prădătorului. Pe de altă parte, pasiunea mea ulterioară pentru ştiinţele naturii m-a determinat să urmăresc nenumăratele documentare ale posturilor de televiziune Animal Planet, Discovery şi National Geographic, completându-mi mai recent infomaţia şi cu articolele vastei enciclopedii online Wikipedia, pe care o consult zilnic în cele mai variate domenii.

Astfel, dacă luăm de bună afirmaţia din ultima sursă (http://en.wikipedia.org/wiki/Mouse), potrivit căreia şoarecii au o speranţă de viaţă de vreo trei luni, chiar dacă, feriţi de urgia morţii premature cauzate de prădători, ar putea să îşi dea obştescul sfârşit la venerabila etate de doi-trei ani dar că, în pofida lipsei de longevitate, sunt pe locul trei în topul celor mai de succes mamifere după oameni şi şobolani, graţie uimitoarei adaptabilităţi, a curajului de a împărtăşi cu omul preferinţele culinare ale acestuia şi, aş adăuga eu, a cosmicei viteze cu care se reproduc, ajungem la concluzia că şoarecii şi oamenii sunt înrudiţi nu numai prin apartenenţa la clasa Mammalia, dar şi prin bagajul genetic identic în proprorţie de 99% (Cf. şi Sabin Russell, „Of Mice and Men - Striking similarities at the DNA level could aid research”, în San Francisco Chronicle, 5 decembrie, 2002 –„Mice and humans both have about 30,000 genes - and share 99% of them - but the mouse genome is shorter than that of humans (2.5 billion letters compared with 2.9 billion) -- -- About 1,200 new genes have been discovered in the human because of mouse-human genome comparison) şi, dacă îi observăm mai îndeaproape, prin multiplele trăsături comportamentale comune.

Şoarecii au însoţit oamenii din paleolitic şi până azi. Primul adăpost pe care primul homo sapiens şi-l va fi făcut, din frunze şi crengi, pentru a se apăra de ploaie, va fi adăpostit şi primul şoarece. Din zorii omenirii şi până în era cuceririi spaţiului cosmic, şoarecii au însoţit oamenii cu o perseverenţă de care nu au fost în stare nici măcar caii şi câinii. Şoarecele a privit oamenii îmbrăcaţi în blănuri ce pictau peştera Altamira şi tot el urma să asiste, după milenii, la lansarea primei navete spaţiale.

În decursul mileniilor, şoarecii s-au civilizat treptat, ajungând, prin adaptare continuă şi selecţie naturală, să dezvolte abilităţi intelectuale deosebite, pentru a face faţă coabitării cu fraţii lor mai mari, oamenii. O dovadă a acestei uimitoare evoluţii o constituie dezvoltarea unui sistem simplificat de caractere grafice. Faptul că şoarecii au cu siguranţă un sistem de scriere mi l-au dovedit semnele lăsate de gheruţele lor pe brânză, smântână sau chiar săpun, semne care seamănă izbitor cu literele cuneiforme feniciene. Astfel că, născut fiind şoarece, primul meu imbold ar fi probabil să citesc cât mai mult din mărturiile istorice pe care istoriografii şoareci le vor fi consemnat de-a lungul multimilenarei însoţiri cu oamenii. Câte amănunte, mai mult sau mai puţin picante, aş afla despre viaţa de zi cu zi din anticele oraşe Harappa, Mohenjo Daro, Ur, Uruk, Akkad, Memphis, Teba! In toate aceste locuri au trăit şi istorici şoareci care trebuie să fi descris pe larg, dintr-un unghi de vedere cu totul special, viaţa socială, culturală, politică a oamenilor şi şoarecilor deopotrivă.

Toate aceste vechi civilizaţii umane dispărute vor fi avut un corespondent şi în lumea rozătoarelor. Căci nu îmi pot imagina că un şoarece dintr-o casă romană ar fi vorbit aceeaşi limbă cu un şoarece part sau cartaginez, întrucât, cu siguranţă, prezenţa şi comportamentul specifice ale diverselor naţii umane cu care naţiunile de şoareci s-au însoţit au contribuit substanţial la modelarea acestora din urmă, din toate punctele de vedere: comportament social, economic sau religios, limbă, aspect fizic, creaţie materială şi spirituală. Civilizaţia lui Homo sapiens este atât de înrudită cu cea a lui Mus încât nu m-aş mira dacă într-un tratat şoricesc de istorie antică aş citi, de pildă, despre ravagiile pe care le-au făcut oştirile de şoareci romani care, debarcaţi de pe corăbii împreună cu legiunile de homo sapiens pe ţărmul cartaginez în anul 146 a.Chr., au trecut „prin gheare şi dinţi” toată populaţia de rozătoare din bătrânul oraş african subpământean întemeiat de şoarecii fenicieni veniţi în anul 814 a.Chr. pe corăbiile reginei Elissar din oraşul fenician Tyr, în vreme ce, în paralel, ostaşii lui Scipio Aemilianus îi treceau „prin foc şi sabie” pe semenii lor umani din Cartagina.

În mod similar, legiunile romane care au cucerit Dacia după aprigele încleştări militare din 101-102 şi 105-106 p.Chr. au adus cu ele legiuni de şoareci (mus romanus) vorbitori de latină şoricească, ce s-au luptat pe viaţa şi pe moarte cu şoarecii daci (mus dacicus). Conflictul animal s-a desfăşurat, în linii mari, de aceeaşi manieră cu cel uman. Astfel încât şoarecii români au rezultat în urma unui proces de latinizare a şoarecilor daci supravieţuitori ai celor două conflicte militare. Întrucât romanii au adus în Dacia cucerită, o nouă cultură, cu alte cuvinte, o nouă imagine despre lume şi despre oamenii înşişi, la rândul lor şoarecii romani învingători, care şi-au impus limba şi principiile generale juridice, politice şi economice, au adus cu ei de la Roma, pe lângă luptele de şoareci gladiatori sau de pisici, sisteme moderne de a săpa găuri în noile tipuri de locuinţe umane construite după model roman, de a construi depozite de alimente în conducte, modelul italic de cartografiere a hălcilor de şuncă, balistele şi catapultele şoriceşti romane care folosesc ca proiectile boabe de grâu şi, respectiv, scobitori, noi tipuri de arme şi capcane anti-mâţă etc. Şoarecii daco-romani au moştenit, evident, viciile şi virtuţile strămoşilor lor daci şi romani, comportamentul actual al populaţiei româneşti de şoareci îl copiază implicit pe cel al corespondeţilor umani. Astfel, nu e de mirare că România este raiul pisicilor întrucât şoarecii români duc ospitalitatea până acolo încât se predau de bună voie duşmanilor lor de moarte, fără să chiţcăie măcar. În acelaşi timp însă, ca un paradox, un studiu asupra baladei „Mioriţa” în variantă rozătorească ar releva faptul surprinzător că şoarecii noştri româneşti, aşa paşnici şi ospitalieri cum sunt, se ucid şi se mănâncă, totuşi, între ei. Enciclopedia Britannica ne informează că şoarecii devin canibali în momente de penurie de alimente. Un studiu mai aprofundat ar demonstra însă că şi şoarecii din România sunt destul de violenţi, ucigându-şi în unele cazuri semenii, la petrecerile câmpeneşti universale specific şoriceşti, cum ar fi Sărbătoarea Recoltării Grâului, Sfânta Noapte a Pisicilor Moarte, Sfântul Şvaiţer etc.

În treacăt fie zis, cugetătorii şoareci au emis cu siguranţă multe şi variate opinii în legătură cu caracterul sacru al acestor sacrificii, cu origini arhaice. Elementele sacrificial-orgiastice abundă în istoria ideilor şi credinţelor religioase şoricereşti. Ele au fost desigur dezbătute pe larg în studiile de fenomenologie a sacrului publicate de către istoricii şoareci ai religiilor, pe care ni le putem imagina cu uşurinţă; nu mă opresc acum decât la trăsătutile generale, pentru a remarca extraordinara vitalitate a unor comportamente religioase specifice şoarecilor arhaici, perpetuarea acestora până în era zborului spaţial. Dacă la origini, într-adevăr, sacrificarea semenilor era un ritual subsumat unui univers magico-religios dominat de mysterium felidae, acesta s-a extins treptat la toate manifestările religioase chiţcăieşti. Trebuie spus că iniţial ritualul avea o funcţie foarte strictă: puterile considerate de sorginte magică ale pisicii se credeau a fi abolite periodic printr-un act magic sacrificial care genera un transfer ontologic – şoarecele ucis „locuia” temporar într-un trup de câine. Practica este ulterior tot mai des asociată cu ritualurile de construcţie a găurilor şi galeriilor, în cadrul cărora se proceda adeseori la îngroparea de viu a unui şoarece într-un bloc de parmezan brut sau cu simbolismul renaşterii mistice, context în care şoarecele ucis era învelit într-o pânză de păianjen având semnificaţia lichidului amniotic.

Prin urmare, în decursul timpului, deşi cultura şi civilizaţia şoricească au avut o evoluţie ce pare destul de sinuoasă, dată mai ales de însoţirea cu oamenii, am putut remarca o anume consecvenţă, rezultând din condiţionările constante ale unora din factorii de mediu: resursele de hrană insuficiente în raport cu sporul demografic (de aici şi nenumăratele mituri ale Bobului de Grâu), atitudinea ostilă a oamenilor, confruntarea multimilenară cu pisicile, cultul htonian al strămoşului-zeu mitic subpământean, rozătoarea primordială etc. Categoriile fundamentale ale gândirii rozătoarelor au rămas în general aceleaşi, de la gândirea mitică a triburilor arhaice şi până la chiţcăismul existenţialist modern, fiind condiţionate într-o măsură mai mare sau mai mică de relaţia cu aceşti factori de mediu. Acest caracter constant al gândirii şoarecilor este evidenţiat în operele de căpătâi ale cugetătorilor şoareci, descoperite pe vestigiile de şuncă şi brânză fosilizată, începând cu antichitatea greco-romană şi orientală, adică din epoca istorică ce ne-a transmis primele dovezi scrise ale unui gândiri abstracte, odată cu primele elemente de logică formală şi primul sistem de scriere elaborate de către rozătoare, din această perioadă datând şi tulburătoarea reflecţie a lui Chiţcăit din Efes, potrivit căruia „Nici un şoarece nu poate mânca de două ori din aceeaşi brânză”.

După această scurtă incursiune în lumea şoarecilor, cu care, pare-se, avem nebănuite şi nenumărate afinităţi, îndeosebi în ceea ce priveşte cultura lor spirituală, dat fiind că Homo religiosus nu este, în esenţă, decât un Mus religiosus fără coadă, nu mai rămâne decât să las cititorului plăcerea de a intui ce anume ar gândi şi scrie un gânditor şoarece despre războaiele, moravurile, politica, ambiţiile şi zeii noştri.

Câteva reflecţii asupra virtuţilor fiului risipitor

                                                                            

Tuturor celor care sunt într-o ţară oricât de

depărtată, dar cărora le este dor să se întoarcă Acasă

„El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă.(…) «Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…»” (Luc., 15, 11-14;18)

Este posibil să nu te mai întorci din drum.

Este, iarăşi, posibil, să uiţi că ai plecat la drum cu scopul de a ajunge acasă iar scopul acesta, neconştientizat la începutul drumului, să nu-ţi apară în minte, lămurit, nici măcar o dată, oricât de mult ai merge şi oricât de mult te-ai opri să te desfeţi cu fantasmele ce-ţi ies în cale, să plângi de durerea la fel de părelnică a lipsurilor sau, pur şi simplu, să reflectezi la calea vieţii tale. Ajungi să crezi, bunăoară, că drumul îşi este suficient lui însuşi, că fiecare oprire face parte din destinaţie, că frumuseţea vieţii constă tocmai în succesiunea luminilor şi umbrelor, a razelor şi ploilor ce-ţi scaldă ochii, a tristeţilor şi bucuriilor ce constituie inevitabil bornele care ne marchează calea.

Dar zadarnic îţi vei face tot felul de iluzii cu privire la farmecul drumului şi al întâmplărilor sale. Drumul vieţii, pe care te opreşti uneori ca să stai de vorbă cu tine însuţi, nu e destinaţia ta. Dacă te-ai înstrăinat uneori de familia, de prietenii tăi, dacă ai săvârşit fapte nedemne, străine de tot ce bănuiai că ţi-ar sta în fire, dacă ai aruncat în dreapta şi-n stânga cu sentimente şi cu vorbe murdare, întrucât, mai înainte de asta, gândul însuşi ţi l-ai întinat prea adesea, greşind uneori chiar cu bună ştiinţă, pentru a-ţi provoca destinul, a fost pentru a ajunge să înţelegi, în final, destinaţia, pe tine însuţi. Ai ajuns, astfel, să înţelegi că nu eşti un lucru, ci o Fiinţă, parte din nesfârşita Fiinţă, că toate lucrurile le poţi pierde şi câştiga, dar Fiinţa însăşi, ireductibilul „A Fi” – nu o poţi pierde decât atunci când, obişnuit prea multă vreme să iubeşti lucrurile sau pasiunile efemere ale simţurilor, să investeşti tot ceea ce înseamnă gând, faptă, simţământ, în „a avea”, riscând să uiţi sentimentul de „A Fi”, devenind tu însuţi un lucru ce-şi doreşte alte lucruri şi piere ca şi ele…

Din pildă, cunoaştem un rătăcitor, care este în acelaşi timp un risipitor. Există oameni care trebuie să călătorească (nu neapărat spaţial-geografic) şi să risipească (nu neapărat avere materială) pentru a înţelege că există în ei o esenţă imuabilă, pe care o poarta cu sine în orice „ţară depărtată” şi care esenţă rămâne neatinsă, chiar de şi-ar „risipi averea”. Pribegia şi risipa sunt inevitabile în procesul de auto-înţelegere. Aici simbolul e limpede, pilda vorbeşte despre o avere de care te poţi dispensa, lucruri după care nu merită să plângi, a căror pierdere face parte din jocul, dramatic dar iniţiatic, al maturizării, care îl învaţă pe fiul risipitor şi rătăcitor, în această trecere dureroasă de la bogăţie la mizerie, preţul adevărat al lucrurilor, faptelor, gândurilor. Şi nu e vorba numai de averea materială, ci şi de cea intelectuală, de meseriile pe care ne repezim să le urmăm din cu totul alte motive decât vocaţia, de darurile multe, „talanţi” pe care i-am primit prin naştere şi pe care „uităm” să-i investim în ceea ce este cu adevărat esenţial. Pentru că, dacă ai avea un examen serios de conştiinţă, zilnic, şi ai relua toate câte ţi-au trecut prin minte în acea zi– de câte ori te-ai înfuriat pentru nimic, de câte ori ţi-ai dorit sau gândit sau făcut ceva nedemn de tine sau de care nu aveai nevoie- de tot atâtea ori ai rătăcit printr-o ţară depărtată şi ţi-ai risipit o parte din energie, din timp, din viaţă, te-ai intoxicat cu grijile şi agitaţiile de care te-ai fi putut lipsi. Dar dacă ajungi să conştientizezi tot mai des şi mai des aceste gânduri, aceste stări sufleteşti, refuzând să le încurajezi, ele îşi vor slăbi, treptat, puterea, ca orice lucru pe care nu-l iubeşti. Fiul risipitor ajunge să înţeleagă că nu trebuie să iubească lucrurile de care nu are nevoie. Nu ai nevoie de toată această agitaţie, de toate grijile, dilemele, de trecutul care începe să atârne tot mai greu în balanţa memoriei tale şi de viitorul mai bun care nu mai vine niciodată.

Nu ne putem închipui că fiul risipitor, primit acasă cu braţele deschise de părintele său, urma să mai fie vreodată omul ce „risipise averea” „în ţara depărtată” şi nici cel de dinaintea „împărţelii averii”. „Călătoria”, „risipa”, „destrăbălarea”, „foametea mare”, „lipsa”, sunt etapele trezirii spirituale, treptele iniţiatice ale conştientizării, suferinţa rătăcirii îl face pe risipitor să preţuiască tot ceea ce dispreţuise înainte, durerea kathartică joacă aici rolul învăţătorului, duhovnicului, întrucât în clipa restriştii se iscă şi gândul „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…”. Versetul este foarte important pentru înţelegerea de ansamblu a pildei. Tatăl îl preţuieşte atât de mult pe acest fiu risipitor, spre stupefacţia fiului care nu-i ieşise din poruncă, pentru că judecata lui nu este una economică şi nici etică, ci una spirituală, ceea ce atârnă aici în balanţă cel mai mult este conştiinţa nouă, viaţa sufletească proaspăt înmugurită a unui om care a dezbrăcat veşmântul ce nu i se potrivea. „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…” – astfel gândeşte un om care s-a purificat prin grele îndoieli iar „Tatăl” are înţelepciunea să înţeleagă acest proces lăuntric, spre deosebire de fiul ascultător. Fără acest metanoic „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu…”, fără momentul de gravă reflecţie, călătoria, viaţa însăşi până la urmă, rămâne o rătăcire fără niciun sens iar pierderea averii, o pură risipă, un faliment în sensul cel mai economic al termenului. Falimentul nu a fost nicicând o situaţie cu totul iremediabilă, aşa că fiul cel risipitor, pe care îl bănuim destul de tânăr, putea să facă în decursul vieţii altă avere. Însă, dacă sărăcia nu este ireversibilă, transformarea lui lăuntrică este. Relaţia lui afectivă cu lucrurile, cu verbul „a avea”, a suferit o modificare de esenţă.

Rătăcirea prin „ţara depărtată”, ca şi „destrăbălarea”, „risipa”, sunt de fapt stări de conştiinţă pe care oamenii le trăiesc zi de zi, fără a fi nevoie baremi să părăsească traseul de acasă până la serviciu sau magazin. Sunt gândurile mici ce însoţesc micile tale ataşamente şi aversiuni efemere, care te îndepărtează de Fiinţă, de propria ta esenţă. Şi tocmai pentru că sunt străine firii tale, sunt momente în care te trezeşti, pe nesimţite, măcinându-te lăuntric, fără o cauză anume. Dar cauza există. Propria ta esenţă te face să suferi, ca să te facă să te întorci la ea…, este vocea cu care te strigă. Sunt clipe sau minute sau ore în care, neştiut de nimeni, te înstrăinezi de tine însuţi, atunci când mintea ajunge în „ţară străină” iar gândurile tale, nevăzute, hălăduiesc în patria lucrurilor, simţurilor, vanităţii, a dorinţelor de a avea, dezamăgirii de a nu putea avea mai mult (nu neapărat bani, ci orice e susceptibil de apropriere: o slujbă mai bună, respectul semenilor, mai multe calităţi fizice sau intelectuale). Atunci simţi că ai pierdut ceva din tine însuţi, sau că te-ai îndepărtat de la drumul interior şi începi pur şi simplu să suferi. Suferinţa îl obligă pe fiul risipitor şi rătăcitor să se trezească din acest somn al „AVERII”, regăsindu-se pe sine însuşi întru luciditatea „FIINŢEI”, aceasta e de fapt şi motivaţia profundă a bucuriei tatălui, care nu spune „era sărac şi acum are din nou ce mânca”, ci „Acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”. (Luc., 15,32).