9 - Dacă gândești ”nu voi lupta”, zadarnică îți este hotărârea…

«Privind la Legea [ta] proprie (svadharma) nu trebuie să tremuri; pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege.

Fericiţi sunt războinicii care, o fiu al lui Pṛthā, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă.

Dacă însă nu vei da aceasta luptă înscrisă în Lege, atunci, trădându-ţi Legea proprie şi renumele, îţi vei atrage păcatul.

Dacă sprijinindu-te [doar] pe egoismul tău, gândeşti „nu voi lupta”, zadarnică îţi este hotărârea; Natura ta te va sili.

Ești legat de fapta născută din firea ta, o fiu al lui Kuntī; ceea ce, din cauza tulburării minţii, nu doreşti să făptuieşti, vei făptui silit. »

(Bhagavad-Gita, II,31-33 ; XVIII, 59-60)

 Astăzi ne întoarcem deci la Bhagavad-Gītā.

„Fericiţi sunt războinicii care, o fiu al lui Pṛthā, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă”

Întrebare: Cum știm care este legea noastră proprie? Cum ne cunoaștem pe noi înșine? Cum ne cunoaștem propria natură? Căci tot tu mi-ai scris odată, dându-mi tot un citat din Gītā:  "dacă însă te vei împotrivi, zadarnică îți va fi hotărârea. Natura ta te va sili"

Răspuns: Pe vremea Gītei, legea proprie sau svadharma a fost descrisă ca o lege a castei, varṇa. Arjuna, de pildă, aparține castei războinice, nobiliare, kṣatriya, deci legea lui proprie este războiul.

Cu toate acestea, valoarea supremă a unor scripturi precum Gītā sau Yoga Sūtra constă în capacitatea lor de a transmite un mesaj spiritual independent de timpul și spațiul în care au fost
create, unor oameni cum suntem noi, de pildă.

Legea noastră proprie sau propria natură se (re)cunoaște așadar din contextul socio-uman în care ne aflăm la un moment dat. Funcția pe care o îndeplinești tu în lume, chiar de ar părea profana sau oarecare, este această luptă decurgând din legea proprie, de care vorbește Krișna. Dacă ești la un moment dat părinte, încercările prin care trebuie să treacă un părinte care își crește copiii constituie o luptă izvorând din natura ta. Dacă ești fiul/fiica cuiva, natura ta proprie te îndeamnă să îți respecți părinții. Și așa mai departe.

Iar Gītā merge mai în profunzime, chiar: nu numai datul social, dar tot ceea ce ține de fiziologia elementară, începând cu respirația, trebuie raportate la Brahman, totalitatea, pentru că omul suferă numai atâta vreme cât se consideră individ, parte, fragment. Oceanul nu poate să sufere decât în momentul în care se iluzionează că este format din valuri.

« Cel care pretutindeni mă vede pe mine, şi toate le vede în mine, acela nu-i pierdut pentru mine şi nici eu nu-s pierdut pentru el » (VI,30)

«Tot ceea ce faci, mănânci, sacrifici, dăruieşti sau înduri ca asceză, o fiu al lui Kuntī, fă-le ca [ofrandă] pentru mine. » (IX,27)

O ușă care apare în fața ta și ești nevoită să o deschizi, o scară pe care urci sau cobori, un metrou sau tramvai pe care le aștepți – aceste momente sunt tot atâtea lupte izvorând din natura ta, care trebuie sacralizate, transmutate în subiect de meditație. Ce energie spirituală mi-a insuflat simplul fapt al lăsării unui metrou să treacă, deși l-aș fi putut prinde, dacă aș fi alergat doar un piculeț după el! Uite, deci, un exemplu de luptă decurgând din natura mea – a accepta total, fără rezistență, plecarea metroului, fără mine.

Există și un alt plan al cunoașterii naturii proprii și a luptei pe care trebuie sa o duci. Termenul de „luptă”, ca și „războiul din Câmpia legii”, trebuie înțelese simbolic și trebuie adaptate la circumstanțele specifice ale vieții fiecăruia. Există oameni care au talente particulare: creația artistică, inovația tehnologică, unul este născut să fie zidar, altul aviator, altul pictor sau balerin. Când ești născut să ai un rol cu totul special pe scena vieții (nu contează domeniul de activitate), lupta decurgând din natura ta proprie țâșnește din spontaneitatea însăși a vieții, în sensul că știi atât de bine ce ai de făcut pe scena existenței, ești atât de sigur de înzestrarea ta specială, încât întrebarea nici nu se mai pune. Cu toate astea, noi, oamenii oarecare, ce nu avem talente speciale care sa ne asigure în același timp și traiul zilnic, trebuie să ne abandonam unei lupte de zi cu zi pe care o simțim adeseori străină și rece. Dar asta este lupta noastră, dacă nu putem fi bucuroși sau entuziaști, putem cel puțin să ducem războiul vieții cotidiene într-o atitudine de acceptare și nu una de permanentă opoziție, de conflict cu situațiile neplăcute în care ne pune viața. Tolle spunea ca exista doar trei tipuri corecte de atitudine în lupta vieții: entuziasmul, bucuria, acceptarea. Dacă niciuna dintre aceste atitudini nu este posibilă, trebuie să pleci din acel loc, din acea situație, pentru că asta înseamnă că luptă e împotriva naturii tale. Destinul tău însuși te îndeamnă să pleci dintr-un loc anume, care poate că te împiedică să evoluezi spiritual, sau să renunți la relația cu oameni care au un impact asemănător, sau la activități pe care le desfășurai în trecut, dar care în prezent acționează ca factori perturbatori.

Î.: Acum chiar că nu mai înțeleg...

Dacă voia Tatălui este să ne păstrăm pacea interioară;

dacă, pentru a ne păstra pacea interioara, trebuie să intrăm mai des în noi înșine;

dacă, intrând în noi înșine, descoperim toata această SUFERINȚĂ ȘI ANGOASĂ, de unde lipsa aceasta a cunoașterii și a înțelegerii?

Ce trebuie să fac pentru a le dobândi?...

R: Suferința și angoasa nu rezistă mult acestui proces de introspecție practicat cu regularitate. Exercițiul mi-a fost mie însumi foarte util. Sunt de pildă multe zone obscure ale minții pe care nu ne dorim să le revedem, cu toate astea, stabilirea ta în conștiința-martor, încercarea continuă de a te detașa și a te dez-identifica de stările psihomentale dureroase de care vorbești – te vor duce inevitabil la țelul final, la pacea interioară. Angoasa și suferința nu au putere decât atâta vreme cât de identifici cu o anume formă sau cu o anumită structură mentală. Doar în momentul în care părăsești starea de conștiință a totalității și te consideri val în loc de ocean, suferința și angoasa sunt posibile. Deci, exercițiul zilnic pe care îl sugerez acela de a te situa, înlăuntrul tău, deoparte de ceea ce se proiectează ca un film pe țesătura minții tale și să privești întocmai - cu detașare, ca la un film, conștientă fiind că acolo se află doar un fragment din tine.

« Eu stau sprijinind întreaga aceasta lume cu o fărâmă [din mine]» (X,42)

Cu cât mai des va reveni conștiința aceasta a faptului că ești totuna cu viața nesfârșită, cu atât mai mult vor slăbi stările de angoasă și suferință, care nu pot exista decât pe un fundal de fragmentare și separare.

Î.: Cu privire la ceea ce ai spus mai sus:  tu nu știi că eu, atunci când mă uit la un film, eu nu mă pot detașa. Eu sunt acolo – trup și suflet. Sunt lângă eroii mei – plâng cu Pălărierul, mustăcesc când apare Cheshire, mă rog ca Absolem să stea mai mult cu Alice, îmi tremură sufletul când Alice trece prin diferite situații și întâmplări și sunt cu sufletul la gură când se luptă cu Jabberwocky… la fel și în filmul cu bufnițele și la fel în orice film, eu sufăr când trădarea are loc, când infidelitatea se produce, când eroul meu nu se ridică și este jos și sângerează… mă doare stomacul când primește lovituri și plâng cu el… și la final, uneori dansez și mă bucur, ca Pălărierul  …. Dar alteori plâng, înțelegi?…atunci când Rambo s-a terminat…cu cântecul “e lung drumul când ești singur”…am plâns…înțelegi?

…Păi asta înseamnă că eu nu o să mă trezesc niciodată…eu tot timpul mă identific…și atunci când mă uit la un film…îmi aleg eroii, mă identific cu ei și apoi mergem la luptă…până acum, atunci când m-am uitat la un film, i-am ales întotdeauna pe cei mai buni…în viață, nu am reușit de fiecare dată asta, oricâte diligențe am depus inițial. Și, atunci când am fost lângă cei mai buni, a venit Brahman-spiritul la mine și mi-a spus că este timpul sa plec.

Păi dacă este astfel…înseamnă că eu nu o să mă trezesc niciodată. Înseamnă că eu nu voi avea parte de adevărata cunoaștere niciodată.

Câte semnificații are tehnica ta! -  “Oceanul nu poate să sufere decât în momentul în care se iluzionează că este format din valuri”. Dacă privesc în urmă, la propriul film, tot ceea ce a durat și a fost cu adevărat frumos și pur, și-a avut izvorul atunci când eu m-am considerat INTREGUL. ” Iar Gītā merge mai în profunzime, chiar: nu numai datul social, dar tot ceea ce ține de fiziologia elementară, începând cu respirația, trebuie raportate la Brahman, totalitatea, pentru că omul suferă numai atâta vreme cât se consideră individ, parte, fragment”.

Și dacă este astfel, dacă izvorul dătător de viață, de cunoaștere adevărată, de tot ceea ce este bun și frumos, și pur, de tot ceea ce este liber și puternic, este INTREGUL…asta ar însemna să te contrazic și să îți spun că omul nu este singur pe drumul vieții și nici în fața morții. Și atunci, dacă ar fi astfel, înseamnă că Brahman este cu noi tot timpul. Și dacă ar fi astfel și dacă lucrurile ar fi atât de simple, ar însemna că tot ce avem de făcut este să învățăm să îi SIMȚIM prezența. Să învățăm să îl recunoaștem, în toate formele în care apare…să învățăm să îi descifrăm mesajele.. Căci aici, iar aș vrea să te contrazic, dacă îmi vei spune că nu are importanță mirosul…dacă e de zambile sau alte flori și daca îmi vei spune iarăși pilda omului cu săgeata….Dacă Divinitatea își face simțită prezența în momentul în care suntem pregătiți să o receptăm… Absolem…ai văzut…apare și dispare…și când Alice ar vrea să mai vorbească cu El, El: gata, nu mai este în forma în care a apărut inițial, se transformă…Este așa cum spui tu…că universul este într-o continuă mișcare, într-o continuă transformare…

R: Identificarea nu înseamnă să fii lângă eroii tăi, ci înseamnă să fii chiar eroii tăi. Dacă unul dintre eroii tăi moare, vei muri împreună cu el, viața ta s-a terminat, după ce se termină filmul vei căuta o sfoară să te spânzuri, sau, într-un caz mai puțin grav, fiecare film va deveni o amintire atât de traumatizantă încât va trebui să renunți pe vecie la filme. Asta abia înseamnă să te identifici. Iar apoi, în viața reală, de câte ori vei întâlni ceea ce în mintea ta apare rău sau greșit, se va naște în tine dorința de a stârpi acel rău, la fel cum au făcut eroii din film. Și de multe ori în viața reală s-a ajuns la tragedii care au întrecut filmele, pentru că oamenii se identifică adesea cu binele din filme sau în general din mitologie și se simt apoi îndreptățiți să anihileze ceea ce cred ei ca este malefic. Știi și tu ce făcea Inchiziția cu ”vrăjitoarele”.

Să nu faci confuzie între detașare și indiferență. Eu nu am spus să fii indiferentă, am spus să fii detașată, pentru că numai în detașare se poate naște adevărata compasiune, numai în starea de detașare poți conștientiza că tu și cu celălalt sunteți una. Atunci când atașamentul și aversiunea au dispărut ești capabila de iubire, pentru că din atașament și aversiune se iscă și tulburarea minții și fragmentarea ființei tale. Compasiunea pentru un erou, imaginar sau real, care suferă, nu este o identificare de ordin mental, ci tocmai dimpotrivă, reprezintă acea rezonanță între două energii, două bucăți de ființă din același mare Întreg. Rezonanță în care identificarea mentală se dizolvă și apare conștiința apartenenței la aceeași viață nesfârșită, la acel ocean care pentru mine semnifică totalitatea. Moartea eroului îți poate deci oferi accesul către tărâmul unde nu există moarte, pentru că jertfa eroului întotdeauna are o semnificație cosmică, eroul moare ca să salveze pe cineva sau să creeze ceva durabil, creația nu este posibilă fără această jertfă de sine, precum în pilda bobului de grâu spusă de Isus și precum în cazul jertfei lui Isus însuși. Ca lege general valabilă, identificarea mentală duce întotdeauna la fragmentare, rătăcire și suferință și dacă ai simțit asta uitându-te la filme sau citind cărți înseamnă că ai de lucrat la modul în care receptezi creația artistică, ca și la modul în care privești viața. Deși eu cred că nu te-ai identificat într-adevăr cu personajele, cum spui, pentru că adesea personajele bune mor în filme și în piesele de teatru, iar tu te-ai fi sinucis de mult dacă erai cu adevărat identificată cu personajele. Nu este chiar așa, noi știm totuși să facem distincția între adevărul artistic și adevărul existenței empirice, căci altfel am constitui, toți consumatorii, de filme și de scenarii mitologice in genere,  cazuri clinice. Există situații în care spectatorii chiar nu realizează că asistă la un film, dar este cu totul altceva. Îmi amintesc vag de un film în care niște pistolari din Vestul Sălbatic de la începutul secolului XX se adunaseră într-o sală pentru a vedea prima proiecție cinematografică din viața lor. Nu mai țin minte ce film urmăreau, dar îmi amintesc că la un moment dat au crezut că filmul este real, mi se pare că un tren din film se îndrepta spre obiectivul de filmat in plină viteză (deci "spre" spectatori), sau ceva de genul ăsta, așa că au scos pistoalele cu toții și au început să tragă în pânza pe care era proiectat filmul. Era primul film pe care îl vedeau, era și normal să se sperie…Mă îndoiesc că tu ai uitat vreodată că te uiți la un film. Chiar și actorii, cat de buni actori ar fi și cât de bine ar intra în pielea personajelor, nu uită nicio secundă că totul este un joc, altfel s-ar ucide intre ei de-adevăratelea.

Cred că se întâmplă altceva, nu cred ca exemplul meu cu filmul este bine ales pentru a te învăța cum să te stabilești în conștiința-martor. Tu privești cu multă seriozitate viața iar modul în  care receptezi filmul nu este decât o transpunere a modului în care receptezi viața de zi cu zi. Iar dacă ai tendința de a aborda viața reală cu seriozitate excesivă, la fel se va întâmpla și cu creațiile artistice.

În treacăt fie spus, creația artistică este menită să te purifice, această dramă transpusă uneori în film, în piesa de teatru sau în literatură, ar trebui sa scoată la suprafața conștiinței impulsuri negative ascunse adânc în inconștientul tău – și să le exorcizeze. Nu există balauri, nu există zmei, nu există demoni, nu există diavol și, mai presus de toate: nu există oameni răi. Toate astea simbolizează energiile negative de care tu trebuie să te cureți. Mitologia lucrează frecvent cu aceste figuri arhetipale (balauri, vrăjitoare, zmei, demoni), dar toate aceste entități sunt doar reprezentări simbolice ale pulsiunilor noastre inconștiente. Acestea sunt slăbiciunile noastre, obiceiurile noastre mental-emoționale maligne. Iar „personajul pozitiv”, ”eroul” este energia conștientizării, care posedă capacitatea de a anihila aceste energii negative și care ne determină să abandonăm ego-ul, să ne jertfim, adică să murim din planul conștiinței efemere pentru a renaște la alt nivel de înțelegere a realității. Doar în urma acestui proces, prin această alchimie spirituală ajungem la capacitatea de a-i ajuta pe ceilalți sau a crea ceva durabil. „Personajul pozitiv” este deci o calitate intrinsecă a ființei noastre, dar asta nu înseamnă că noi înșine, în străfundurile noastre cele mai intime, suntem negativi sau pozitivi. Personajul pozitiv și cel negativ se află la periferia ființei noastre, acolo unde totul se sprijină „cu o fărâmă din mine”, cum spune Krișna, ambele personaje sunt doar reprezentări simbolice, adică modalități metaforice de exprimare a inexprimabilului.

 Î.: Atunci ce înseamnă „a te identifica”? Îmi poți da câteva exemple?

R: „A te identifica” înseamnă a-ți crea un sentiment puternic de identitate, adică de a te defini cine ești prin relația cu o anume ficțiune mentală, construită prin atașament sau repulsie de durată față de o anumita formă efemeră, care poate fi fizică sau mentală, poate fi un lucru sau eveniment.

Sentimentul acesta de ”ego”, de ”eu” fictiv se creează și consolidează prin derivarea acestei identități de sine dintr-o anume funcție socială sau biologică (profesia, în special, sau, și mai adesea, rolul de părinte), cu sexul sau orientarea sexuală, cu etnia, rasa, tribul, credința religioasă, cu o ocupație sau un viciu sau pur si simplu cu propriul nume sau propriul corp. Identificarea aduce cu sine conștiința fragmentării și în final suferința, asta e lege, pentru că ființa ta cea mai intimă nu suportă să fie tratată ca un fragment. Nu spun asta  pentru a repeta ce a spus cutare sau cutare, ci pentru că am experimentat-o eu însumi – eu nu am suferit decât în momentele în care am pierdut conștiința totalității mele și m-am considerat un fragment. De aceea mi-ai și spus tu odată că până acum nu te-ai gândit că eu aș fi bărbat, nu a apărut această identitate a mea în mintea ta. De ce crezi că ai avut sentimentul ăsta? Pentru că eu însumi am ajuns să mă dez-identific de sexualitatea mea iar tu ai simțit acest proces, acest sentiment s-a transmis cumva, telepatic, pentru că la un moment dat am încetat să mă mai definesc prin raportare la sexul opus. Asta nu înseamnă că merg la toaletă la femei și la bărbați, aleatoriu, eu încă merg tot la bărbați, ca și până acum, dez-identificarea înseamnă că în adâncul meu nu mă mai confund cu sexul pe care îl posedă corpul în care eu locuiesc. Este esențial să înțelegi modul în care privesc eu corpul fizic, el  este din punctul meu de vedere o locuință temporară sau un vehicul, în care locuim o scurtă parte a existenței noastre.

Identificarea cu statutul tău profesional te va face să acorzi un exces de importanță și un maximum de seriozitate și gravitate acestei funcții sociale trecătoare. În timp, vei ajunge să îți neglijezi familia și sănătatea, viața privată în general iar existența poate deveni la un moment dat insuportabilă. Ceva sau cineva dinlăuntrul tău îți va spune tot mai stăruitor că atitudinea ta e greșită, seriozitatea excesivă îți va deveni atunci un mare dușman. Nu pentru că te-ai obosit în exces, ci pentru că nu a existat un echilibru între energii: energia dăruită existentei profane, lumii formelor și energia dăruită vieții spirituale. Nici datoria profesională nu trebuie abandonată, însă, ideea este aceea de a crea permanent un echilibru, de a „da Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”, exact cum spunea Isus.

Identificarea cu o funcție biologică și socială, cum este cea de părinte (sau soț sau frate, nu contează, dar funcția de părinte se pare ca produce cea mai puternică formă de identificare). Aceasta te determină să te atașezi atât de mult de rolul de tată sau de mamă încât relația cu copiii tăi devine la un moment dat imposibilă. Copiii nu suportă să fie ocrotiți și ghidați și după vârsta de 30 de ani. În plus, copiii nu vor și nu sunt meniți să devină în plan uman și profesional, ceea ce ai fost tu, sau ceea ce ți-ai dorit tu să devii și nu ai reușit. Atașamentul față de rolul biologic de părinte poate fi atât de puternic încât oamenii ajung să se sinucidă în acele situații nefericite în care copiii, din boală sau accident, se întâmplă să moară. Am auzit eu însumi de asemenea cazuri în orașul meu natal. O femeie al cărei copil a murit (nu mai țin minte de ce boală) „a murit și ea, de inimă rea”. Adică, existența ei s-a identificat atât de mult cu rolul pe care îl juca pe scena vieții, încât și-a pierdut dorința de a trăi. Or, „scena vieții” nu este doar o figură de stil: înseamnă că „aici, sub Cer”, lucrurile nu sunt menite să dureze, lucrurile și ființele de aici nu au existență în termeni absoluți. Acel copil ar fi murit oricum, relativ curând, pentru că ce înseamnă câteva zeci de ani în fața eternității? Dar poate să înțeleagă asta un om complet identificat cu rolul său pe scena vieții? Poate să conceapă că tot ceea ce experimentăm noi este un dans al formelor, cu care ne putem cel mult delecta, atât cât durează, dar de care nu ne putem atașa fără a suferi mai apoi? Poate acest om să înțeleagă diferența esențială dintre iubire și atașament? Este foarte greu să ne împăcăm cu ideea de scenă a vieții, cu faptul că viața noastră este ca o piesă de teatru ce se joacă pe o mare scenă, pe care, daca o luăm prea în serios și dacă o considerăm prea reală, avem toate șansele să înnebunim de durere.

Identificarea cu propria rasă, naționalitate, cu tribul sau etnia te va face să urăști alte rase sau etnii. Fenomenul ăsta s-a întâmplat atât de frecvent în istorie (și se întâmplă și azi), încât nici nu mai este nevoie să dau exemple.

Identificarea cu o anumita credință religioasă a fost în istorie motivul determinant al multor războaie. Opera de „creștinare” înfăptuită de către europeni, cărora i-au căzut victimă nenumărate populații indigene din Lumea Nouă, este doar un exemplu de efect negativ pe care îl poate avea identificarea mentală cu o anumita poziție teoretică sau credință religioasă. Așa zisele cruciade ale așa-zișilor creștini care încercau să elibereze Ierusalimul de așa-zișii păgâni reprezintă un alt exemplu. După cum vezi, atâta crimă poate fi generată de o simplă iluzie! Acești oameni chiar credeau că apartenența lor formală la o anume biserică și o anumită credință face din ei niște creștini adevărați!! Este uluitor! Astfel, orice altă credință străină de credința ta va deveni inevitabil un „dușman”, tot ce va fi legat de ea va merita moartea. Așa se face că a existat în istoria religiilor o instituție cum este Inchiziția, de care cred că și Hristos însuși s-ar fi îngrozit. Dar să știi că și în ziua de azi, dacă te duci la biserică, vei observa că intoleranța este încă în floare. Am fost în Canada la o biserică ortodoxă finanțată de imigranții români și am constatat că o parte din predică nu a fost altceva decât o tiradă dezlănțuită împotriva budismului. Preotul a simțit nevoia asta incontrolabilă să ne informeze asupra faptului că… Buddha nu va putea sta la dreapta Tatălui.

Identificarea cu propriul corp fizic. Atașamentul față de propriul corp, derivarea unui sentiment de identitate din propria existență corporală, te va duce iarăși la un dezechilibru. În primul rând, când te identifici total cu propriul corp fizic, va fi de neîndurat ideea îmbătrânirii și morții, iar o boală incurabilă va face de neîndurat restul zilelor pe care le mai ai de trăit, pentru că la suferința de ordin fizic se va adăuga tortura psihologică, ideea aceasta că prin moartea corpului se încheie totul, se stinge totul... Din identificarea cu corpul fizic derivă și cultul omului slab și tânăr, eroul tipic al filmului american. Vrei să îți câștigi respectul și invidia celorlalți? Este simplu: te duci la sală, faci operații estetice și tratamente cosmetice și, daca vei reuși la 55 de ani să arăți ca la 35, înseamnă că ești un om împlinit. Iar dacă se poate să fii numai pielea și osul, cu atât mai bine. Nu știu dacă oamenii ăștia conștientizează că în final bătrânețea și moartea sunt inevitabile, că nu există scăpare. Paradoxal, văd în jurul meu tot timpul oameni care își consacră o mare parte a vieții, nu ca să trăiască pur și simplu viața ce li s-a dat, ci diverselor moduri de a prelungi viața! Este ceea ce eu numesc un „cult bolnav al sănătății”. Adică, din punctul meu de vedere, dacă îți petreci mare parte din timpul liber studiind diferite metode de a te hrăni și a trăi sănătos, în final nu ești altceva decât un alt fel, mai „sănătos”, de om foarte bolnav. Când am fost la vizita medicală de angajare și i-am spus doctoriței că nu știu câte kilograme am (i-am zis că „vreo 90, probabil,  pentru că nu m-am cântărit de vreo câțiva ani iar în timpul ăsta m-am îngrășat și slăbit atât de frecvent, încât am pierdut socoteala”), doctorița s-a uitat la mine ca la un om nebun, fiindcă i se părea de neconceput să nu te cântărești „de vreo câțiva ani de zile”. Evident, doctoriței nu i-a trecut prin cap că pentru mine propria existență corporală este cu totul secundară și că niciodată nu va putea fi altfel.

Îmi amintesc că Jack London, unul dintre autorii foarte dragi mie și care a murit la 40 de ani, avea și el „cele 10 porunci” ale sale. Iar una dintre cele 10 porunci ale lui Jack London era „I shall not waste my days trying to prolong them”. Bineînțeles că asta nu înseamnă că e bine să bei doi litri de whisky pe zi precum J. London, înseamnă, doar, simplu, că e bine să te îngrijești, dar nu și să încerci să eviți inevitabilul. Boala, bătrânețea și moartea sunt inevitabile.

« Moartea este sigură pentru cel născut; naşterea este sigură pentru cel mort; de aceea, lucrul fiind de neînlăturat, tu nu trebuie să te întristezi. » (II,27)

 Cu privire la ce ai spus tu „Păi dacă este astfel…înseamnă că eu nu o să mă trezesc niciodată. Înseamnă că eu nu voi avea parte de adevărata cunoaștere niciodată” aș avea un mic comentariu.

Idealul tău în viață este să fii fericită, împăcată cu acest moment, nu să atingi Nirvāṇa, nu să te trezești, nu să atingi „adevărata cunoaștere”. Faptul că anumiți oameni au venit și au spus că rețeta fericirii lor este cunoașterea și au denumit finalitatea acestei cunoașteri „samādhi”, „nirvāṇa”, „viață veșnică”, „mokṣa”, „mântuire” nu trebuie în niciun caz să te împingă să creezi idoli mentali, încercând să urmezi asemenea „rețete de succes”. Toate învățăturile astea ale lui Krișna, Mahomed, Buddha, Isus, sunt indicatoare, sunt degete care arata spre lună și nu luna însăși. Tu trebuie să dai curs propriilor îndemnuri interioare, tu ai propriul drum. Noi ne spunem cu toții creștini, dar există tot atâtea creștinisme câți creștini sunt. Fiindcă, vorba lui Shelley „E veșnică pe lume doar schimbarea”, la fel este și cu oamenii. Oamenii sunt schimbători și deosebiți unul de altul. Există tot atâtea căi de mântuire câți oameni sunt.

Am socotit foarte importantă această distincție. Căci, daca vei urmări să obții cunoașterea sau nirvāṇa sau mântuirea, vei înlocui o iluzie cu alta, o dorință cu alta. Scopurile noastre nu ar trebui să fie scopuri „ale vieții noastre” ci „scopuri ale zilei de azi”. Iar pentru ziua de azi putem ști ce avem de făcut. Uită de nirvāṇa, de cunoaștere și samādhi, fă altceva: dacă ai de urcat o scară sau de deschis o ușă, fă-o cu conștiință deplină, cu atenție maximă, onorează această clipă de parcă ar încăpea în ea întreaga ta viață. Lasă deoparte grija mântuirii și a nirvāṇei, fiindcă, daca este să se petreacă, se vor petrece fie că vrei, fie că nu. De tine nu depinde decât conștiința acestei clipe, frumoase și întregi, înlăuntrul căreia poate străluci totalitatea.

Să îți spun care este mai nou părerea mea despre scopul, despre finalitatea existenței. Scopul vieții este întotdeauna fluctuant. Scopul vieții mele este să stau aici la masă și să îți scriu acest mesaj. Scopul vieții tale când îl primești este să îl citești și să îl înțelegi. Apoi, dacă ți se face sete, finalitatea existenței tale este să te duci și să îți torni în modul cel mai conștient posibil un pahar cu apă și să îl bei onorându-l cu tot atâta atenție ca și pe mesajul meu. Apoi va veni vremea să te culci, să te întinzi în pat – acesta este scopul vieții tale, nu nirvāṇa. Foarte alertă și foarte conștientă de tine însăți, te vei întinde în pat, atentă la mișcările membrelor și la propriile mișcări respiratorii.

Așa că, după părerea mea, nu trebuie să îți faci deloc griji în legătură cu cunoașterea, cu absolutul, cu nirvāṇa, trebuie doar să fii alertă și atentă. Când te cuprinde mânia, mai ales, adu cât mai multă conștiință în acel moment. La un moment dat furia va sucomba în fața conștientizării. La fel se întâmplă cu identificarea mentală cu cutare sau cutare formă sau gând: ele vor slabi prin acest efort continuu de conștientizare.

La fel este și cu oamenii înțelepți despre care ai auzit: fiecare a avut drumul lui, nu trebuie să imiți pe niciunul, nu trebuie să te identifici nici măcar cu cei mai buni, pentru că fiecare a avut un destin unic și irepetabil. Că împrumutăm uneori din virtuțile lor este cu totul altceva.

Î.: Tu nu ți-ai dorit niciodată să te întâlnești cu Tatăl?

R: Noi, oamenii moderni, am alungat sacrul din viața noastră. În mare măsură, ne-am dezumanizat și ne-am profanizat, în primul rând prin mecanicizare. În ziua de azi, a simți prezența Tatălui înseamnă un singur lucru: alungarea, din minte, a zgomotului de fond neîncetat ce constituie trăsătura dominantă a experiențelor lăuntrice ale omului modern. În acest zgomot necontenit, sacrul, divinitatea, nu poate supraviețui. Trebuie să aruncam din mintea noastră foarte multe deșeuri, pentru că Dumnezeu nu are loc de ele.

În mod paradoxal, nu îl putem găsi pe Dumnezeu fără să ne găsim liniștea interioară mai întâi, fără să alungăm zgomotul și, totuși, nu ne putem găsi liniștea interioară fără să îl găsim pe Dumnezeu.

Individul nu se poate salva singur, numai conștiința că este totuna cu Întregul îl poate salva. Și atunci, soluția este practica zilnică, răbdătoare și smerită. Cultivarea momentelor de liniște, de non-gândire, te va duce fără greș la întâlnirea cu Tatăl, pentru că astfel de momente se vor îndesi iar viața ta în întregul ei va fi sanctificată.

Î.: Spune-mi doar, știu cum ar reacționa Iisus…. Să primești cu totală acceptare, orice, și să nu spui nimic... sau să spui asemenea înțeleptului "se poate", "intr-adevăr?". Și ai avut dreptate - acolo unde în mine s-a întâmplat o revoluție spirituală, în persoana de alături nu s-a întâmplat nimic. Ce facem în situația în care ea consideră că nu a greșit (grav)? Nu spunem nimic?

Și cum acceptăm o situație în care ni se spune că noi suntem vinovați (la serviciu, de pildă) pentru ceva ce nu am făcut? Ce facem, dacă furnizam un argument rațional și eficient și avem și dovada faptului ca noi am propus o modalitate corectă de lucru, dar ulterior nu s-a acceptat? Si acum vine persoana decidentă, care a luat decizia greșită, si ne reproșează una și alta..?

R: Dacă persoana care a greșit crede că a procedat corect, nu ai ce face, trebuie să îi respecți alegerea, căci fiecare acționează propriului grad de maturitate spirituală. Va veni un moment de suferință în viață care îl va convinge pe acel om că a greșit, căci cel mai mare maestru spiritual este suferința.

Dacă nouă ni se reproșează că am greșit, putem să explicăm adevărul, în sensul că nu considerăm că am greșit cu nimic, dar nu uita că există feedback negativ și feedback pozitiv. Explicația noastră trebuie să fie calmă și detașată, nu vehementă, pentru că așa îți dai seama dacă nu cumva ego-ul se simte lezat, dacă reușești să îți menții calmul înseamnă că ceea ce spui tu este inspirat și pozitiv (chiar dacă se poate să nu aibă rezultatul scontat). Dar dacă protestul tău este vehement și dur, el provine cu siguranță din ego, care se simte lezat. Esența a ceea ce spun eu este următoarea: păstrează apa interioara netulburată de valuri, și atunci relaționarea devine armonioasă. Scopul tău suprem, înaintea serviciului, este starea de calm interior. Dacă îți pierzi calmul interior este inutil să câștigi disputa de la serviciu.

Exemplele sunt și nu sunt banale, cu toții ne confruntăm cu ele. Sunt adevărate lupte, cum spui tu, dar propune-ți să rămâi calmă cu orice preț în mijlocul lor și la un moment dat vei reuși. Joburile trec, dar pacea interioară este veșnică.  

Să nu uităm această prioritate.