3-Despre cum îl poți ierta pe cel care ți-a făcut bine

«Să nu te simți vinovat. Înțelege păcatul, dar nu te simți vinovat – iar ăsta este un lucru foarte, foarte delicat. Dacă te simți vinovat, ai ratat toată treaba. Acum, într-un fel nou, începe vechiul șablon. (…)Ori de câte ori simți că ai dat greș, întoarce-te, atâta tot. Nu te simți vinovat, nu te căi spunându-ți „iar am uitat!”. În clipa în care simți că nu ești aici și acum, întoarce-te la ceea ce faci, simplu, cu inocență. Nu crea vinovăție. (…) 

Sfatul meu este să termini cu prostiile. Nu te mai duce nici la psihanalist, nici la astrolog. Trecutul e terminat – termină și tu cu el. Iar viitorul nu s-a întâmplat încă. Ce-o fi, vei vedea – acum nu se poate face nimic. Poți doar să distrugi momentul prezent, care este singurul moment disponibil, real.

Occidentalii studiază continuu problemele, cum să le rezolve. Ei iau problemele foarte în serios! Le analizează după o logică, pe baza unor puncte de plecare, și acea logică pare perfectă.

Orientalii au o concepție diferită. În primul rând, ei spun că nicio problemă nu e serioasă.  În clipa în care spui că nicio problemă nu e serioasă, problema e moartă în procent de nouăzeci și nouă la sută. Întreaga ta viziune cu privire la ea se schimbă. În al doilea rând, orientalii spun că problema există pentru că te identifici cu ea.  Nu are nicio legătură cu trecutul, nu are nicio legătură cu istoria ei. Există pentru că te identifici cu ea – asta e realitatea. Și asta e cheia rezolvării tuturor problemelor. 

De exemplu, ești un om furios. Dacă te duci la un psihanalist, el va spune: „Du-te în trecut…cum  a apărut această furie? În ce situații s-a accentuat și s-a imprimat în mintea ta? Va trebui să ștergem toate imprinturile alea. Va trebui să-ți curățăm complet trecutul.”

Dacă te duci la un mistic oriental, el va spune: „Crezi că ești furios, te-ai identificat cu furia – de asta lucrurile merg prost. Data viitoare când te cuprinde furia, fii doar un privitor, fii doar un martor. Nu te identifica cu furia. Nu spune „Sunt furios”. Uită-te la ea cum se produce de parcă s-ar produce pe un ecran de televizor. Uită-te la tine de parcă te-ai uita la altcineva. »

(OSHO, Conștientizarea – cheia pentru a trăi în armonie)

Întrebare: Iartă-mă, Lucian. Au fost două zile nebune și ieri dimineață am muncit cu ai mei, apoi am alergat la ora de pilates și apoi am băut toată ziua limonadă, căci mi-era o sete continuă pe care nu o puteam stinge, și am încercat să mă liniștesc.

Cartea pe care o citesc se numește Advaita Bodha Dipika - cred ca am atașat un link greșit - vezi ce face viteza de la birou și "facerea" a nu știu câte lucruri dintr-o dată....

Răspuns: Înainte de a intra în subiectul zilei de azi, am un mic comentariu cu privire la faptul că ți-ai cerut iertare. Nu trebuie să îți ceri iertare de la mine, nici chiar dacă mi-ai greși cu adevărat. Nici azi, când nu știu cu ce ai fi putut greși, nici în general. A nu-ți mai cere iertare, cu alte cuvinte, a nu mai regreta nimic este un exercițiu spiritual foarte eficace. Mi-am impus ca pentru o săptămână întreagă să nu îmi mai cer scuze de la nimeni, chiar atunci când greșesc și m-am simțit despovărat de o parte din trecutul meu. Nu mă voi limita la o săptămână, voi continua acest exercițiu, pentru că are un efect transformator asupra conștiinței.

Î: Aș vrea să am puterea ca, "dacă cineva mă rănește cu ceva, să îl eliberez instantaneu în mintea mea, să îl eliberez de posibilitatea ca el să fie criticat sau condamnat de ceilalți, să îl păstrez permanent liber în viața Universală." Ar fi o ușurare. Ar fi PERFECȚIUNEA. Dar, treptele acestea spirituale au atât de multe nuanțe. Nu este atât de simplu. Exersez în fiecare moment, cu fiecare gând. Și uneori cred că am iertat. Încerc! Și mă gândesc că trebuie, căci așa cum eu iert, la fel îmi vor fi iertate și mie. Dar nu pot sa nu Îl întreb: "Cum așa"? Aș vrea să îmi dea și această putere... de a ierta necondiționat!

R: Puterea de a ierta decurge dintr-o anumită viziune asupra originii și esenței ființei umane, adică, mai pe scurt, dintr-o anume antropologie filozofică. În fiecare individ uman trăiesc doi oameni: omul absolut și omul relativ. Paradoxul iertării conține și motivația ei: pe om îl ierți pentru că poartă în el măreția absolutului și pentru că mai poartă în el și povara relativului.

Putem aborda subiectul din mai multe unghiuri: privind omul ca pe o ființă relativă, privindu-l apoi ca ființă absolută. Apoi, independent de ceea ce iertăm, putem considera iertarea ca pe un exercițiu spiritual, purificator, pentru cel care iartă. În plus, putem discuta nu doar despre iertarea ființelor umane, ci, în genere, despre iertarea lucrurilor, evenimentelor, animalelor, în cadrul unui fenomen spiritual mai amplu care poate fi denumit „reconcilierea cu Tatăl” sau, în termeni vedantini „reconcilierea cu Sinele”. La final, aș fi vrut să comentez puțin pe marginea acestor viziuni ale mele, cu privire la non-existența greșelii și, în esență, la non-existența iertării. Dar nu voi avea azi timp suficient să discut atât de pe larg acest subiect, va trebui să îl abordez foarte punctual.

 Omul ca ființă relativă. Orice om este o ființă relativă, în sensul că este o manifestare în timp a atemporalului, o ființă, cum spunea Socrate, care a uitat prin naștere lumea ideilor pure. De aceea, din punctul de vedere al lui Socrate, nașterea era o trecere traumatică în lumea relativității iar moartea, dimpotrivă,  era văzută ca o binecuvântare, ca un eveniment reintegrator, întrucât făcea posibilă reîntoarcerea spiritului acasă, în lumea ideilor perfecte.

Atunci când am iertat pe cineva pentru o greșeală, m-am gândit, în aceeași tradiție socratică, la faptul că nimeni nu poate greși în deplină conștiință de cauză. În dreptul penal există, după cum știi, intenția directă și indirectă, precum și culpa în cele doua forme deja cunoscute, asupra cărora nu insistăm. Însă, în dreptul divin vine Isus și spune: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. După părerea mea, asta este o reiterare a ideii pe care o regăsim în dialogurile platoniciene: omul nu poate greși în mod conștient. Mă vei întreba de ce sunt pedepsiți infractorii. Sunt pedepsiți, nu pentru greșeală, ci pentru inconștiență. Când suntem inconștienți, vine cel mai mare învățător spiritual din câți pot exista – Suferința – vine să ne trezească din somnul ignoranței.

Eu ți-am spus cândva că de la Krișna am învățat că nu există moarte și de la Isus am învățat că nu există oameni răi. Omul purtând această povară a relativității existenței nu se poate să nu greșească și este așadar vrednic și de iertare. Pentru că și tu, la rândul tău, te-ai abătut de la căile drepte, pentru că ești înfrățită cu cel ce ți-a greșit prin propriile tale greșeli, propria ta parte din povara relativului. Nu mai știu cine spunea: „Not me, but my fault forgives you”. Și, așa cum legea vieții ne cere să îl ajutăm pe cel mai slab decât noi, tot așa ne cere și să îl iertăm pe cel mai ignorant decât noi. Aici, „sub Cer”, totul este relativ, și ceea ce facem noi cu cele mai bune intenții poate vătăma pe cineva. Spunea Joseph Campbell: „Whatever you do, it is evil for somebody”.

A ierta omul pentru că este o ființă relativă, bicisnică și vrednică de milă este totuși o treaptă inferioară a iertării, întrucât presupune iertarea omului pentru că greșeala ar fi „în mod fatal legată de o mână de pământ”. Să trecem la o treaptă superioară a iertării.

 Omul ca ființă absolută. Asta înseamnă a ierta omul pentru ceea ce este el în sine și nu pentru această ipostază fenomenală a sa. Înseamnă a vedea omul ca esență, dincolo de aparență. Iertarea vine de la sine în momentul în care conștientizezi că aceeași ființă unică din tine strălucește și dinlăuntrul acestui om care a greșit, această ființă unică făcând posibil ca el să audă și să vadă și să conștientizeze și să greșească, cum ar spune Upanișadele. Păcatul, greșeala, sunt posibile, ba chiar inevitabile, în cadrele spațio-temporale, țin de precaritatea condiției umane. În universul temporal nimic nu durează veșnic, totul va trece, inclusiv erorile de tot felul. Ceea ce îți scriu eu aici s-ar putea sa îți pară diferit de ceea ce auzi la biserică. La biserică ți se va povesti tot timpul despre pocăință, care nu este altceva decât o reconciliere cu Tatăl. Ți se va vorbi despre relația dintre om și Dumnezeu: cum omul păcătuiește, gustând din fructul cunoașterii răului și binelui, apoi intervine suferința, adică „alungarea” din Paradis, apoi, reconcilierea, reîntoarcerea la Tatăl, prin iertarea păcatelor. Eu cred altceva: omul nu relaționează cu Dumnezeu, nu se reîntoarce la Dumnezeu, omul este Dumnezeu. Omul este o expresie temporala a lui Dumnezeu însuși, care ia aceasta formă pentru un timp, din rațiuni neștiute. Or, viziunea asta a mea se extinde și asupra motivației iertării celorlalți: pe ceilalți îi ierți pur și simplu pentru că nu există ceilalți, în spatele minții lor strălucești, de fapt, tot Tu.

Dumnezeu s-a revărsat în toata această mare lume ca grade diferite de conștiință. O piatră are conștiința ei, un fir de iarbă, la fel. Fără vibrația aceasta pe diferite frecvențe, tot acest minunat și dureros miraj al vieții s-ar stinge „ca o umbră-n întuneric”. Dar esențială este conștiința unică ce se află în spatele vibrației, conștiința unică pe care noi am ajuns să o intuim, pentru că e cea care face posibil „ca urechea sa poată auzi, ca ochiul sa poată vedea”, așa cum au intuit cu milenii în urmă autorii Upanișadelor.

Prin urmare, să iertăm omul, nu pentru că este creație divină, ci pentru că este ființă divină.

Iertarea ca sacrificiu spiritual. Iertarea implică la modul simbolic o moarte și o renaștere mistică. Poți ierta numai atâta vreme cât lași pradă morții ego-ul din tine, cel care ai fost și care crezi că avea dreptul și obligația să condamne. Nimeni nu se înalță fără aceste morți și reînvieri succesive, este una dintre semnificațiile răstignirii lui Isus. Iertarea, ca sacrificiu spiritual, este o adevărată tehnică ascetică, o măiestrie care se dobândește în timp. Nu vei fi în stare să ierți de prima dată, nici a doua, nici a nouăzeci și noua. Ceea ce e important este să nu renunți, pentru că a mia oară vei conștientiza faptul că iertarea celui care a greșit anihilează potențialul karmic, distruge egoul, te reconciliază cu Tatăl. Vreau să te fac să înțelegi că iertarea și recunoștința sunt incompatibile cu ego-ul, ego-ul știe că în momentul în care devii foarte iertătoare, înțelegătoare, răbdătoare și recunoscătoare, el trebuie sa se pregătească de moarte.

 Reconcilierea universală-împăcarea cu Tatăl (Sinele). Iertarea nu trebuie concepută la modul limitat, ca pe o atitudine potrivită doar cu această situație, acest om, acest eveniment. La fel este și cu iubirea sau compasiunea sau recunoștința. Trebuie sa aibă anvergura luminii soarelui și să strălucească aidoma în conștiința ta. Nu se poate să ierți doar acest om. Mult mai multe lucruri și evenimente atârnă în subconștientul tău, pentru că nutrești resentimente legat de ceea ce nu voiai sa se întâmple și s-a întâmplat, îți dorești ca lucrurile să fi avut un curs pe care nu l-au avut. La un moment dat vei ajunge la capacitatea de a ierta propriile tale dosare de la birou, telefonul care sună... Știu că sună, poate, foarte amuzant. Un eveniment defavorabil, o întâmplare tragică, o boală care te cuprinde pe nevăzute - trebuie iertate și ele. Eu așa înțeleg mesajul lui Isus și îl înțeleg din practică, nu pentru că am învățat de la cineva.

Paradoxul conștiinței unice este următorul: Conștiința unică este aici și acum. Nu în altă parte, nu în trecut și nu în viitor. Doar aici și acum. Dar, conștiința unică nu poate fi limitată, conștiința cuprinde și trecutul și prezentul și viitorul și ceea ce se întâmplă hic et nunc și ceea ce se întâmplă in aeternum. Ăsta este paradoxul ei. Este doar aici și doar acum. Dar, în același timp – este pretutindeni și întotdeauna. Cu toate acestea, omul nu are acces la ea decât prin reconciliere - reconcilierea cu Tatăl, cu Sinele, nu poate avea loc decât în prezent, care este „poarta cea strâmtă” despre care vorbea Isus. Aici începe focalizarea atenției și încetează dispersia, rătăcirea și risipirea. Prezentul este fundalul perpetuu a tot ceea ce gândești și faci. Și din această conștiință a prezentului țâșnește la un moment dat intuiția aceasta a reconcilierii, adică a încetării oricărui conflict, dileme, opoziții. Vei realiza că nu poți rămâne în această stare de conștiință atâta vreme cât ai lăsat deoparte, „în lume”, adică în subconștient, lucrurile neterminate. Nu ai iertat oamenii, lucrurile și evenimentele nefavorabile, ei (ele) au lăsat în mintea ta o urmă pe care trebuie sa o ștergi. Este ceea ce înțeleg indienii prin „reziduu karmic” sau „depozit de fapte”(karmāśaya).

Am trăit în copilărie la țară și am asistat adesea la maltratarea animalelor, îndeosebi a cailor, am asistat la scene asemănătoare cu cele din romanele lui Dostoievski. Trebuie să recunosc că, uneori, inconștiența umană merge atât de departe încât te poate surprinde și copleși, te poate tulbura până într-acolo încât să te tenteze să cobori fără voie la rândul tău în bestialitate, din dorința de a face dreptate.

Chiar dacă un om poate fi atât de inconștient încât să considere că un cal a fost capabil să greșească, să comită un păcat, inconștiența lui merge și mai departe-el este incapabil de a ierta păcatele calului. Chiar persistând în prostia lui cu privire la capacitățile animalului, omul putea să își rezerve această urmă de umanitate și demnitate, această portiță de scăpare spirituală, chiar rămânând în ignoranță avea șansa de a ierta ”păcatele” animalului..

Or noi, acum, privind cu detașare la spectacolul crud și aparent absurd al vieții, trebuie să fim capabili să iertăm omul de două ori: o dată, pentru că a crezut că un cal poate fi vinovat de ceva, ca atare, iar a doua oară trebuie să îl iertăm pe om pentru neputința lui de a ierta calul.

Ca să dezvolți în tine adevărata compasiune și adevărata iertare, de care au fost capabili oameni ca Buddha și Isus, trebuie să realizezi că o conștiință ca a lui Buddha sau ca a lui Isus nu se află undeva departe, ci aici, în tine. Apoi, trebuie să te împaci cu ideea că există pe lumea asta oameni care maltratează copii și animale, să înțelegi că este imposibil ca asemenea fapte să fie săvârșite în mod conștient. Numai așa vei avea imaginea deplină a existenței. Nu vreau să spun că un om care maltratează copii și animale trebuie iertat în sensul dreptului penal, dimpotrivă, vreau doar să spun că oricât de îngrozitoare, de abominabile fapte ar săvârși oamenii, nu trebuie să uităm nici o clipă, pe de o parte, faptul că nimeni nu poate greși în mod conștient și, pe de altă parte, faptul că în orice criminal zace potențial un sfânt. Dacă Isus i-a putut ierta pe toți, înseamnă că putem și noi. Putem, pentru că Isus se află în noi.

 Non-existența păcatului și, implicit, a iertării. Vei întâlni in Gītā afirmația asta: „Tendințele (sk. guṇa) acționează asupra tendințelor”. Într-o traducere liberă aceasta înseamnă că tot ce făptuiești se petrece într-un mod impersonal și inevitabil. Faptele tale nu te au pe tine ca autor. Mesajul este acesta: faptele aparțin naturii și nu Sinelui; faptele (karman) nu au un agent activ, ci se înlănțuie și decurg unele dintre altele, într-un proces pur cauzalist-mecanic, subsumat unei legități universale ce determină inexorabil impactul evenimentului precedent asupra celui ulterior. Aceasta este Natura (prakṛti), care în filozofia indiană conține și natura în accepțiunea sa occidentală, dar și toate datele experienței psiho-mentale. Conceptul de ”tendință” este preluat de către autorul Gītei din filozofia Sāṃkhya, care îi consacră multe pagini, de o manieră foarte sofisticată asupra căreia nu zăbovim acum. Reproduc aici doar aceste versete admirabile din Gītā, care sintetizează într-un mod destul de accesibil, printre alte sisteme de gândire indiene, și concepte centrale ale filozofiei Sāṃkhya:

 

«Toate faptele se îndeplinesc de către Tendinţele (guṇa) Naturii (prakṛti); cel cu Sinele tulburat de Eu gândeşte: „făptuitorul sunt eu”.

Însă, o tu cel cu braţul mare, cel care cunoaşte adevărul asupra deosebirii [Sinelui] de Tendinţe (guṇa) şi fapte, gândind „Tendinţele acţionează asupra Tendinţelor”acela nu este legat [de fapte].

Cei tulburaţi de Tendinţele (guṇa) Naturii (prakṛti) se leagă de acţiunea Tendinţelor; pe aceşti nefericiţi care nu cunosc totul, cel atotcunoscător să nu-i smintească.

 Încredinţându-mi mie toate faptele, cu mintea la Sinele Suprem (adhyātman), fiind fără dorinţe şi lipsit de [gândul] „al meu”, luptă, scăpat de zbuciumul îndoielii.

Oamenii care urmează această învăţătură eternă a mea, cu credinţă şi fără să cârtească, aceia se eliberează de fapte» (III,27-31)

Un alt verset inspirat din Gītā, asupra căruia tot revin:

„Chiar şi la omul înţelept care se stăpânește, o fiu al lui Kunti, simţurile frământate târăsc mintea cu forţa” (II,60).

Afirmația asta este de fapt coincidentă cu viziunea mea asupra mesajului lui Isus: Isus a venit să ne spună că nu există oameni răi, păcătoși, că nu există păcat. Dar, oamenii sunt niște copii mari, niște ființe cel mai adesea naive și de aceea a trebuit tot timpul să utilizeze un limbaj simbolic („Altfel decât în pilde nu le vorbea”). Majoritatea oamenilor nu sunt suficient de maturi din punct de vedere spiritual pentru a înțelege că ei și cu Tatăl sunt una și totodată nu sunt în stare să înțeleagă că nu există păcat și nu există deci nici iertare, așa că Isus a vorbit și el în acești termeni (”păcat”, ”pocăință”, ”Fiu”, ”Tată” etc.), comuni și inteligibili pentru majoritatea oamenilor. Dar eu cred că iertarea, în cel mai înalt și spiritual înțeles al acestui concept, te duce la un stadiu de înțelegere a oamenilor și lucrurilor din care vei concluziona că nu există așa ceva, că nu se poate greși, că nu este nimic de iertat. Nu este nimic de iertat, pentru că nimeni niciodată nu a greșit. Dacă tu rămâi de-a pururi senină și liniștită, „dincolo de dualitate”, cum spune Krișna, vei constata că nu mai este nimeni de iertat, pentru că nimeni nu ți-ar putea greși vreodată, nici ție, nici altora. Universul, cu legile lui mecanice, trăiește aidoma și în oameni și oamenii își fac rău unii altora la fel cum se ciocnesc planetele. Este o forță fizică de neînfrânt. ”Simţurile frământate târăsc mintea cu forţa”. Și, meditând asupra acestui fapt, vei constata că orice nevoie de a-i face să sufere pe cei ce au produs suferință altora a dispărut, o dată cu orice resentiment, cu orice repulsie pentru cei care au greșit.

 Împăcarea cu ideea de a nu putea ierta este o tehnică spirituală pe care ți-o recomand pentru situațiile în care ești incapabilă de iertare. Știi în acel moment că ceva nu este în regulă, că ar trebui să ierți și totuși nu ești în stare de iertare. Se întâmplă adesea să crezi cu toată ființa ta într-o anumită valoare iar când acea valoare este atacată te simți obligată să iei atitudine. Nu este nimic rău în a lua atitudine în plan exterior, în neregulă sunt doar negativitatea și repulsia dinlăuntru. Condiționările tale din trecut sunt prea puternice, vei constata uneori că ai ajuns să te identifici foarte mult cu anumite valori etice, cu ceea ce este bun, adevărat și frumos. Împăcarea cu incapacitatea ta de a ierta este o tehnica spirituală capcană. De ce? Împăcarea, adică starea de abandonare interioară ca atare, și resentimentele nu fac casă bună, așa că vei constata în curând că acceptarea ideii de a nu putea ierta te va ajuta, inițial, să te liniștești și, în final, chiar să ierți.

În concluzie: neputința de a face anumite lucruri poate fi un izvor de nesfârșită putere. Neputința să îți fie și ție învățător, cum mi-a fost mie și cum îmi este încă.

Î: Până la întrebarea cu tendințele, să nu o uit pe aceasta - ce facem cu oamenii care ne fac bine? Cu ei ce facem? Și ei sunt ai Divinității. Sunt parte din același ocean planetar. Sunt același ocean planetar. Ce facem cu ei?
Dacă pe cei care greșesc trebuie să îi iertăm necondiționat, ce facem cu cei care ne fac bine? Nu tu mi-ai spus că "Trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" ? Cu ei ce facem?

 R: La o astfel de întrebare este ușor de răspuns. Atitudinea cea mai potrivită este aceea de recunoștință. Asta nu înseamnă că e neapărată nevoie să spui „mulțumesc” omului, este vorba despre o stare de spirit prin care spui „mulțumesc” totalității care a acționat la un moment dat prin acel om. De aceea, nici mie, oricât de mult ți-ar fi de ajutor aceste răspunsuri, nu este nevoie să îmi spui mulțumesc, mie, ca persoană, este suficient sentimentul de gratitudine din sufletul tău pentru existența întreagă ce face posibil acest fenomen de conștientizare și această evoluție spirituală.

Al doilea tip de atitudine față de oamenii care îți fac bine este acela de non-așteptare, de non-dorință și în general, de non-dualitate. Cu alte cuvinte: nu trebuie să ai așteptări de la oamenii care îți fac binele. Pentru că în acest fel vei crea în mintea ta o imagine de om ideal, o proiecție aproape fotografică a „omului bun” iar la un moment dat acest om bun s-ar putea sa greșească, s-ar putea să nu mai corespundă fotografiei!

 Fii, deci, ”acelaşi cu duşmanii sau prietenii, ca şi la cinste şi dispreţ, la frig şi căldură, acelaşi la fericire şi durere, scapăt de înlănţuire…” (Bhagavad-Gītā, XII,18)

 Învață să îi tratezi cu egalitate de spirit atât pe oamenii care îți fac bine cât și pe cei care îți fac rău, pentru că, din experiență o spun, există toate șansele să îi educi astfel pe cei care „fac rău”, îi vei convinge să facă binele fără să le spui nimic despre spiritualitate și iluminare. Mie mi s-a întâmplat. Dar mi s-a mai întâmplat foarte adesea să mi se mulțumească pentru binele pe care l-am făcut, după care, aceiași oameni recunoscători să îmi spună că…nu mai sunt bun, că acum fac numai rele! Nu este nimic, pe mine nu mă deranjează, pentru că știu că eu sunt același, neclintit în spatele tuturor lucrurilor care vin și trec, dar îți împărtășesc această experiență ca să știi că oamenii care îți fac binele au o existență iluzorie, dar Dumnezeu care îi folosește ca pe o unealtă pentru a-ți face bine prin intermediul lor are existență reală. Aceiași oameni care în trecut ți-au făcut bine îl vor uita pe Dumnezeu și vor fi mâine capabili să îți facă rău. Știind aceasta, „tu nu trebuie să te tulburi”. A rămâne ”netulburat” este genul de atitudine prescris de Krișna, care se potrivește și relației tale cu oamenii care îți fac bine ca și cu cei care îți fac rău:

„Contactele [simţurilor] cu materia, o fiu al lui Kunti, sunt reci sau calde, plăcute sau dureroase, vin şi se duc, sunt trecătoare; îndură-le, o Bhārata.

 Omul pe care acestea nu-l clatină, o tu cel [puternic ca un] taur [printre] oameni, care este acelaşi la suferinţă şi bucurie, numai acela poate căpăta nemurirea”. (II,14-15)

La fel să faci și tu cu oamenii care îți fac binele: să strângi din dinți și să le înduri bunăvoința cu o detașare completă, neuitând nicio clipă că aici, ”sub Cer”, în lumea dualității, mâine îți vor putea face rău…

 Î: Și eu cred că recunoștința nu înseamnă neapărat a spune "mulțumesc". Este suficient în gând, este de ajuns, în dialogul tău cu Divinitatea... să povestești de cei cu care te-ai întâlnit și Tatăl a binecuvântat acea întâlnire... căci ce este coincidența, dacă nu "actul în care Dumnezeu dorește să rămână anonim"?

Este asemenea "zborului vulturului, care nu lasă nicio urmă în drumul său dincolo de Soare", este ca atunci când nici zeii nu îți cunosc gândul.. ci doar Totalitatea, pentru că tu ești Totalitatea, nu este așa?

R: Recunoștința este o atitudine existențială și nu neapărat o formă de exprimare. Dacă mă întrebi pe mine, orice act cu valențe spirituale este o atitudine existențială, ce capătă ființă în interior, chiar dacă și indiferent dacă este sau nu exteriorizat. Recunoștința nu înseamnă neapărat a spune „mulțumesc” pentru că, uneori, pur și simplu nu este necesar să spui ceva…râului, copacului, păsărilor, nu trebuie să le spui nimic, nici măcar „mulțumesc”, căci sentimentul de recunoștință, se poate îndrepta, nu neapărat către oameni ci, foarte adesea, către natură, sau poate apărea în legătură cu un eveniment de bun augur din viața de zi cu zi.

 

În lumea adevăratei, autenticei spiritualități, nu contează ce spui, după cum nu contează cultura generală. Nu contează dacă și cum te rogi, dacă ai păcătuit sau nu, nu contează dacă crezi sau nu în Dumnezeu, singurul lucru care contează este atitudinea ta lăuntrică, alinierea conștiinței tale cu integralitatea Totului ce generează, conține și susține Totul.