2 - Părerile de rău sunt singurul lucru la care trebuie să renunțăm

   « Bhagavat a spus:

 De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ţi deschide cerul şi îţi strică faima?

Fii fără slăbiciune, fiu al lui Pṛthā, aceasta nu ţi se potriveşte; gonind din inima josnica slăbiciune, ridică-te, o tu care-ţi distrugi duşmanii.

    Arjuna a spus:

Cum voi trage cu săgeata, o Madhusūdana, în luptă cu Bhīṣma şi Droṇa cei demni de adorare, o tu care-ţi învingi duşmanii?

 Mai bine să trăiesc cerşind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învăţători; ucigându-i pe învăţători, chiar când râvnesc la bogăție, aş avea parte de hrană pătată cu sânge.

Nu ştiu ce [ar fi] mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinşi; iată-i stând în faţa noastră pe cei ai lui Dhṛtarāṣṭra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim.

 Cu fiinţa-mi zdrobită de slăbiciunea milei, te întreb, deoarece datoria îmi tulbură mintea; spune-mi desluşit ce este mai bine; sunt învăţăcelul tău, la tine vin, învaţă-mă!

Căci nu văd ce-ar [putea] alunga supărarea care îmi seacă puterile, chiar de-ar fi să obţin domnia nemărginită şi îmbelşugată pe pământ sau stăpânirea supremă [a cerului].

    Sañjaya a spus:

 Vorbind aşa lui Hṛṣīkeśa, spunându-i lui Govinda „nu voi lupta”, Guḍākeśa, cel care-şi distruge duşmanii, tăcu.

Hṛṣīkeśa îi spuse surâzând aceste vorbe, o Bhārata, celui descumpănit între cele două oşti.

    Bhagavat a spus:

Îi plângi pe cei ce nu trebuie să-i plângi şi cuvântezi despre înţelepciune; cei învățați nu-i plâng nici pe cei vii, nici pe cei morţi.

N-a fost nici [o vreme] când eu să nu fi existat sau tu, sau prinţii aceştia; la fel, noi nu vom înceta să existăm vreodată cu toţii în viitor.

Precum cel întrupat în acest [trup] trece prin copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, tot aşa trece [după moarte] şi în alt trup. Cel tare nu este tulburat de aceasta.»

(Bhagavad-Gītā, II,2-13)

Întrebare: Voi avea grijă de cele ce mi-ai scris. Le voi citi, reciti, medita asupra lor. Voi onora clipa aceasta încercând să înțeleg într-adevăr ceea ce cu atât de multă grijă și dăruire ai trimis către mine. Și iartă-mă, te rog, căci știu că te-am încărcat cu suferința mea.

 Răspuns: Nu m-ai încărcat deloc, din contră, mă ajuți foarte mult să îmi clarific mie însumi anumite idei, mai ales pe marginea Gītei. Reply-urile astea ale mele nu necesită efort, trebuie doar ca eu sa mă dau deoparte și să las cuvintele să se ivească. Așa că nu trebuie să îți ceri iertare, după cum nu îți ceri iertare unui izvor ca ai băut apă din el. A, că ești recunoscătoare - asta este cu totul altceva. Recunoștința este un sentiment cum nu se poate mai nobil, nu pentru că m-ar încânta pe mine sau m-ar face să mă simt special, pentru că este tocmai dimpotrivă, ci pentru ca asta îți face ție bine. O spun din proprie experiență: când am fost recunoscător cuiva sau pur și simplu existenței înseși, ei bine, în acele clipe mi-a fost imposibil să fiu supărat, stresat sau plin de resentimente. Emoțiile negative nu fac casă bună cu recunoștința.

Mânia nu vrea sa audă cuvântul „mulțumesc”, pentru că acest cuvânt este moartea ei.

Faptul că îți scriu destul de rar, abia în week-end, are drept cauză programul meu din cursul săptămânii. Serviciul meu, așa cum știam deja foarte bine, nu a venit numai cu avantaje, ci și cu dezavantaje. Înainte îți răspundeam aproape întotdeauna în aceeași zi pentru că nu am avut altă ”grijă” decât Bhagavad-Gītā sau Upanișadele și anumite lucrări de mitologie comparată. Este simplu și ușor. Când mă duceam zilnic să meditez în solitudine prin vreun crâng de pe malul râului Moldova, nimic nu părea mai simplu decât Bhagavad-Gītā. Cu toate astea, atat Gītā, cât și Biblia sunt scrise pentru oamenii de aici, „de sub Cer”, cum zice Lao Tse. Oamenii contemplativi din jungle și păduri cred că nici nu au nevoie de scripturi, cântul păsărilor și murmurul apelor glăsuiesc mai multă înțelepciune decât toate Vedele. Așa că abia când mă întorc aici, între oameni, abia acum am nevoie cu adevărat de Gītā, pentru că aici încep responsabilitățile și dilemele existențiale, aici eu redevin Arjuna și aici resimt nevoia acută de a intra in dialog cu Krișna, pentru că aici, sub Cer, avem obiceiul de a uita că suntem totuna cu Absolutul. Gītā este o carte, ca și Biblia, care ne readuce aminte, ne trage de mânecă. În pădure e mai greu să uit că eu sunt totalitatea, acolo nu sună telefonul, nu vin dosarele. Dar aici sună telefonul, vin dosarele, iar tu și eu uităm.

Apoi ne reamintim, și tot așa…Dialogul lui Arjuna cu divinitatea este reluat zilnic, clipă de clipă.

În timpul săptămânii, deci, am început să citesc în fiecare dimineață un pasaj din Gītā, pentru a mă pregăti, la modul cât mai spiritual cu putință, pentru ziua de muncă ce mă așteaptă, care reiterează ciclic, în fiecare zi și la modul simbolic, lupta din Câmpia Legii din Bhagavad-Gītā. Dar oboseala se acumulează peste zi și seara ajung acasă „contaminat” cu zecile de telefoane și e-mailuri, așa că nu mă simt în stare să îți răspund așa cum aș vrea. De aceea aștept weekendul, pentru că în week-end am posibilitatea de a fi singur și liniștit, așa că mesajul meu poate ajunge la tine liber de orice fel de „interferențe”.

 Î: Dacă este astfel cum spui tu, că noi suntem energie, dacă este astfel, înseamnă că toată acea suferință, care IERI mă domina și astăzi, nu că nu mai este, dar parcă simt că nu mai are putere asupra mea.... acea energie mi-ai luat-o tu, nu?

R: Nu, această suferință, care ieri te domina, dar simți că nu mai are azi putere asupra ta, nu am luat-o eu, ci ai luat-o tu singură. Eu ți-am dat doar indicii, pe baza experiențelor pe care le-am avut eu însumi. Îți spuneam la un moment dat că și Dumnezeu ne trimite mesaje, chiar dacă nu prin e-mail, dar că noi nu le acordăm atenție. Pentru  omul pregătit și alert mesajele astea vin pe căi foarte diferite. Pentru mine, categoric, mesajele Ființei vin prin intermediul naturii. Natura este compusă, evident, tot din anumite forme temporale ca și blocurile astea din cartierul Berceni din București, însă, pe câtă vreme formele cartierului Berceni sunt opace, formele naturii sunt transparente, întrucât prin ele pot întrezări uneori existența absolută, sufletul, Ātman. Un copac, frunzele susurând, apa gâlgâind printre pietre, în general peisajul natural nemodelat de mintea umană reprezintă o poartă către lumea de dincolo. Să ne amintim ce frumos spunea Eminescu: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”.

Prin urmare, dacă ești alertă și atentă („privegheați și vă rugați neîncetat”), dacă ești pregătită, ești capabilă și să te ”conectezi”, mai întâi rar, apoi tot mai des, la acel absolut despre care vorbesc toți înțelepții și toate scripturile. Absolutul, Ființa, te asistă în efortul tău de a te trezi, îți trimite ajutoare tot timpul. Am spus că unul este natura, peisajul natural. Dar se poate uneori folosi de oameni pentru a te ajuta. Așa sunt și eu, doar un astfel de instrument. Eu nu am sentimentul că sunt generos sau că fac un sacrificiu scriindu-ți, am doar un sentiment de bucurie profundă, pentru că îmi clarific mie însumi multe lucruri și pot fi și de ajutor altuia. Cum spuneam, eu nu fac altceva decât să mă dau deoparte și să las cuvintele să se ivească spontan. Dacă eu am capacitatea să mă abandonez astfel, Dumnezeu va veni și îți va vorbi prin intermediul meu iar tu îți vei da seama de asta. Cu toate astea, starea ta de alertă și atenție au făcut posibilă comunicarea, indiciul ăsta care îți este dăruit, nu eu. Durerea nu ți-am luat-o eu, ți-a luat-o propria conștientizare a faptului că îndărătul minții mele se află aceeași conștiință ca și îndărătul minții tale. Revelația unității și deplinătății tale face suferința să se atenueze, pentru că ea subzistă atâta vreme cât este prezent și sentimentul insuficienței. Suferința revine în curând, pentru că din starea de non-gând, specifică acestui gen de cunoaștere de sine, cădem înapoi în starea obișnuită de vis treaz, de derulare automată a gândurilor, cu toate condiționările lor generatoare de suferință. În starea de non-gând suntem dez-identificați de orice formă, de aceea suferința dispare. Diferența între noi și un Buddha este dată de faptul că el a reușit să trăiască în această stare tot timpul. Și chiar când ieșea din transa non-gândirii și reîncepea să gândească, gândurile lui se derulau automat pe scena minții, fără să îl mai afecteze. Dar despre asta vom mai vorbi. Am vrut doar să înțelegi că relaționarea ta cu mine nu îți poate fi benefică decât dacă o înțelegi, nu ca pe o relație și nu cu o persoană, ci ca pe o armonizare cu o formă de energie. Pentru că eu însumi nu sunt altceva decât o formă de energie, dacă tu ești pregătită pentru genul ăsta de mesaj. Am încetat să mai corespondez cu mulți prieteni ai mei care nu înțeleg această specificitate a mea. Nu sunt pregătiți pentru genul ăsta de mesaj. Asta nu înseamnă că nu sunt pregătiți pentru altele, asta nu înseamnă că sunt involuați din punct de vedere spiritual, înseamnă doar că nu se adaptează la felul ăsta de exprimare. Mai ales că eu detest să îmi adaptez eu însumi mesajul și să punctez „la impresia artistică”. Ideea este că nu prea îmi pasă ce cred oamenii despre mine, iar când îi trimiți cuiva e-mail și îi spui: „Te-ai supărat pe mine, am înțeles asta, dar și eu revin acum ca să te fac să înțelegi, la rândul tău, că nu îmi pasă că te-ai supărat pe mine, deși mă consideri prietenul meu, atâta vreme cât nu înțelegi că te-ai împrietenit cu o formă de energie. Iar acum te plângi că te-ai curentat dacă ai băgat degetele în priză. Nu mai băga degetele în priză! Atât am să îți spun: nu îmi pasă că te-ai supărat pe mine și nu îmi pare rău” – ei bine, oamenii se supără când le spui așa ceva, pentru că, dacă le spui că nu îți pasă de iluziile lor, asta înseamnă că nu îți pasă de ei.

Dacă începi să iubești oamenii în loc să le iubești amăgirile, oamenii încep să te urască..

Pentru că oamenii se consideră indivizi, persoane, mă vor considera și pe mine la fel. Au impresia că s-au împrietenit cu mine, apoi, când le spun ceva ce nu coincide cu așteptările și dorințele lor, când refuz să le adăp iluziile, au impresia că s-au certat cu mine. Iar eu în răstimpul ăsta rămân… eu însumi, nu am sentimentul că m-am împrietenit sau certat cu nimeni, nu am nicio impresie și niciun sentiment…. Experiența mea interioară îmi dictează o anume formă de exprimare și adesea modul ăsta de a mă exprima este foarte deranjant pentru unii. Mie nu îmi pasă de autoritate, de biserică, de societate, interpretez toate scripturile strict raportat la atât cât pot eu însumi experimenta din ele, am o concepție foarte originală asupra prieteniei, de aceea pot fi aproape insuportabil pentru unii. Faptul că tu te poți armoniza cu mesajul meu și cu faptul că eu însumi mă consider o forma de energie cosmică și nu o persoană este o raritate. Dar, dacă este astfel, normal ar fi să și dispară orice fel de impresie pe care o ai, cum ca m-ai deranja sau că este necesar să îți ceri iertare. Eu, o să-ți vină să razi, dar în weekendul ăsta mi-am propus un nou exercițiu spiritual: orice s-ar întâmpla, orice fel de prostie aș face, în special la serviciu, unde prostiile sunt inevitabile din cauza vitezei, să nu mai spun „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „scuză-mă” și nimic sinonim. Să vedem ce se întâmplă dacă trăiesc fără regrete și fără remușcări, să văd dacă voi putea supraviețui fără povara vreunei vinovății.

 Î: …Și mai am o întrebare - cum trebuie să gândești și să reacționezi atunci când ți se pregătește răstignirea?

R: Primul lucru care trebuie înțeles este simbolistica răstignirii. Crucificarea este orice suferință asumată, care se poate converti în renaștere, în re-înviere. Fără renașterea spirituală, răstignirea, adică de fapt durerea în genere, rămâne lipsită de orice sens spiritual și tine strict de domeniul fiziologiei și medicinii.

Atitudinea potrivită în fața suferinței, a crucificării nu este una universal valabilă, nu există o „rețetă” de succes pentru așa ceva. Mai trebuie înțeles, de asemenea, și faptul că răstignirea este un eveniment care se petrece zilnic în viața noastră, pentru că în fiecare zi murim câte puțin pentru a renaște câte puțin. Când pleci dintr-un loc, când te desparți de cineva, când închizi ușa de la birou, când stingi lumina și te culci – toate acestea sunt diferite modalități ale morții, versiuni de crucificare.

Există, deci, atitudinea clasică a sfântului în fața crucii-atitudinea lui Isus, care refuză orice luptă, orice rezistență și opoziție, orice gest violent sau vătămător și se abandonează total crucificării, iar atitudinea asta de abandon total transmutează suferința în ceva ce îi este total opus – în reînviere, în renaștere mistică.

Există apoi atitudinea eroului, cum este cea a războinicului Arjuna din Bhagavad-Gītā. Eroul, spre deosebire de sfânt, este mânat de propria lui natură să  lupte, să acționeze. Cu toate astea, este de remarcat că Isus, ca și Arjuna, nu fac altceva decât să se supună voinței Întregului, Totalității, Tatălui, care, după cum vedem, dictează atitudini diferite unor temperamente și naturi umane diferite.

Nu trebuie să ne închipuim că Arjuna este singura ipostază a eroului, el este doar un arhetip, adică un model exemplar. Eroismul și sfințenia se întâlnesc în viața cotidiană, ca și crucificarea. O mamă care își crește copii singură este la fel de eroică precum Arjuna. Un funcționar care stă două ore peste program fără altă rațiune decât aceea de a-și ajuta un coleg, riscând la rându-i să facă infarct din pricina extenuării, repetă atitudinea lui Isus în fata crucii.

Trebuie menționată și atitudinea tâlharului celui bun răstignit alături de Isus. Tâlharul cel bun simbolizează omul care, conștient fiind că a greșit și plătind prin suferință pentru greșeala lui, sare în apărarea celui nevinovat. Tâlharul cel bun este de fapt un tip de anti-erou, de erou neconvențional, așa cum vedem astăzi în filmele polițiste – un detectiv cu viața dată peste cap, de regulă divorțat și alcoolic, își pune totuși viața în pericol pentru a salva oameni inocenți.

 În concluzie: fiecare trebuie să afle tipul cel mai corect de atitudine în fața „răstignirii”. Asumarea conștientă a suferinței convertește suferința în viață veșnică, ăsta este mesajul lui Isus. Dar în viața de zi cu zi cade în responsabilitatea noastră să decidem care este calea cea justă.

Mai trebuie înțeles ceva: crucificarea este inevitabilă. După cum spune Isus, bobul de grâu trebuie să moară pentru a aduce roadă. Viețuirea noastră în temporalitate ne supune la multe încercări, multă durere. De atitudinea noastră corectă în fața acestor încercări depinde mântuirea. Și o atitudine corectă presupune a ști la ce trebuie să renunți, să înțelegi ce trebuie să moară. Trecutul, in primul rând. Părerile de rău, remușcările, resentimentele – astea sunt piedicile de care trebuie să ne eliberăm, pentru că astea sunt lanțurile prin care trecutul ne înrobește.