1 - În căutarea prezentului pierdut : reziduurile karmice și căsuța de e-mail

 « Fericiţi sunt războinicii care, o fiu al lui Pṛthā, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă » ( Bhagavad-Gītā, II,32)

 

Scurt cuvânt înainte

Articolele ce vor urma, pe marginea dialogului din Bhagavad-Gītā, și nu numai, constituie reproduceri, aproape cuvânt cu cuvânt, ale unei corespondențe electronice purtate aievea cu o fostă colegă de departament, care mi-a pus o serie de întrebări legate de spiritualitate. Am ajuns la concluzia că dialogul dintre noi poate prezenta interes pentru toți aceia care năzuiesc către pacea eternă. Dialogul nu este prelucrat, de aici și prezența unor anumite inconsistențe stilistice, datorate îndeosebi preocupării mele de a surprinde, prin răspunsul meu, săgeata întrebării cât mai aproape posibil de momentul eliberării din coarda întinsă a minții. Pe lângă asta, am considerat ca perfect legitimă cererea interlocutoarei mele, care a spus că schimbul acesta de replici trebuie ”să rămână astfel - manifestarea spontană a durerii, soluția spontană a găsirii unei căi de eliberare, lipsa materializării gestului extern”.

 

Întrebare: Tu zici că trebuie să lăsăm trecutul acolo, dar sunt momente care revin, și revin chiar dacă ne educăm să le uităm, revin chiar dacă le adâncim în sertare. Și făcând asta, nu că aș uita, dar parcă pun un pansament acolo!

Răspuns: Trecutul nu poate fi uitat.

Ceea ce spun eu este că noi avem puterea de a-l „dezactiva”, adică de a-i tăia doza de negativitate prin care trecutul ne face să suferim în prezent. Adică: să ținem minte trecutul, dar să-i luăm puterea de a ne durea.

Î.: Îmi place mult cum ai spus - să avem puterea de a-l dezactiva. Este foarte frumos și pur. Lipsit total de ego. De multe ori, pentru a putea comunica măcar la un nivel minim, mi-am ales o calitate a omului din fața mea și am încercat să o văd doar pe aceea, refuzând categoric să văd altceva. Uneori, spuneam că eu sunt de vină, că văd doar răul. Și atunci mă autoeducam spunând că de fapt răul nu există, că e doar incapacitatea mea de a vedea binele. Funcționează. Cel puțin, la mine, da. Pe termen destul de lung. Dar ce te faci în ziua în care, brusc, te lasă mușchii, când nu te mai consideri nici tu vinovat că nu reușești să vezi binele, când simți că lumina nu este prezentă și când vezi persoana din fața ta așa cum e ea? sau situația respectivă? Și acest tip de atitudine, nu seamănă și el cumva cu o prefăcătorie? Sau pentru că este săvârșită cu un scop bun, este o prefăcătorie "permisă", căci te ajută să te smerești/purifici de ego?

Să ai puterea de a dezactiva. Da. Cred că este minunat să îți amintești de trecut numai cu bucurie sau să reușești să vezi potențialul pozitiv pe care l-a generat acest trecut. Crezi tu, însă, că o lacrimă, din când in când, sau, pur și simplu "tăcerea cuminte" - acestea sunt dovezi de maturizare incompletă sau ale faptului că nu am ”dezactivat” complet doza de negativitate din el?

R.: Să vezi în om ceea ce are el bun nu este o prefăcătorie. Maharishi spunea că obiceiurile și pasiunile sunt rele, nu omul însuși. Exemplul cel mai elocvent al înțelegerii acestor limitări îl dă Isus când spune „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Părerea mea este că fără o acceptare necondiționată a limitelor celor din jur, omul nu poate evolua spiritual. Ce spunea Isus? Că trebuie iertați toți, chiar și romanii. ”Romanii” simbolizează opresorul suprem. Cel care reușește, la modul sincer și profund, un asemenea proces de înțelegere și acceptare a limitelor oamenilor ajunge în final să renunțe la propriul ego. Dacă „te lasă mușchii”, o iei de la capăt cu același proces de înțelegere și acceptare și într-o bună zi atitudinea de iertare și compasiune va pune stăpânire pe tine fără niciun efort, te va copleși. Este vorba de multă practică aici. Deci nu este nevoie să „te prefaci” că omul de lângă tine este bun. Dacă nu înțelegi că esența lui este într-adevăr una divină, exercițiul spiritual devine pierdere de vreme.

Cred că „o lacrimă din când în când” prinde bine pentru fiecare, atâta vreme cât nu ajunge să te domine. Nu poți trăi în trecut, din trecut nu poți evolua pentru că trecutul a murit.

Î.: Spune-mi, te rog…. Cum știi când încetează prostia și când începe prefăcătoria? Sau cum știi care este mai întâi, dacă este una sau alta? Cred, abia acum înțeleg de ce, unii părinți spuneau "traiul lângă un om păcătos te smerește" sau, cum spui tu, "arde ego-ul".

R.: Deosebirea dintre prostie și prefăcătorie este precum cea dintre culpă și intenție din dreptul penal. Deci am putea spune că prefăcătoria este o prostie intenționată, o formă mai rafinată și mai conștientă de ignoranță, în care greșești, dar știi și că faci rău. Ai văzut că cel mai vehement era Isus față de farisei și cărturari, de pretinșii știutori ai legilor, de „atoateștiutori”? Nu am văzut nicăieri ca Isus să condamne curvele și bețivii, dar față de acești erudiți prefăcuți era necruțător. De ce? Pentru că erau niște ignoranți cu pretenții de știință, pe când ceilalți greșeau din ignoranță pură, păcatul curvelor era, ca să spunem astfel, ceva mai scuzabil. „Du-te, femeie, și să nu mai păcătuiești”.

Din punct de vedere strict tehnic suntem uneori obligați să evaluăm indivizii, să spunem de pildă că X este bun sau slab la cutare sau cutare. Dar etichetarea morală este o mare eroare. Ferește-te să etichetezi oamenii, fie pe alții, fie pe tine însăți, pentru că fiecare astfel de judecată de valoare te separă de restul umanității.

Există grade de conștiință și grade de evoluție spirituală, nu există oameni buni sau răi și nimeni niciodată nu a păcătuit. Și de fapt nici nu există mai mulți oameni, pentru că același ocean infinit de viață curge prin corpurile tuturor. Există o singură sursă de viață, numită de unii Dumnezeu, care însuflețește temporar aceste trupuri și aceste minți. Acestea din urmă sunt imperfecte, supuse greșelii, prin definiție. Nu uita, nu există mai mulți oameni, există doar un ocean ale cărui valuri sunt oamenii. Iar valurile nu pot fi privite separat de ocean și nu pot fi etichetate ca rele sau bune, pot fi doar valuri.

Î.: Prinsă între trecut și viitor, eu eram tot timpul ocupată să închid un capitol și să mă pregătesc pentru altul - mama avea nevoie de mine, tata la fel, serviciul la fel, de fapt, aveam eu nevoie de el pentru a-mi plăti tăvălugul de cheltuieli, generate tot de mine, de dorința mea de a trăi liberă și independentă, hi, hi, de profunda mea libertate de a da socoteală numai Cerului. Câtă putere îmi luam atunci când mă opream la Universitate și mă uitam la porumbei cum făceau baie în fântână sau cum veneau la mine să le dau covrig să mâncăm împreună.

Au rămas în căsuța mea numai e-mail-urile tale care țin de Spirit. De parcă, venind de la tine, nu mai există nici trecut și nici viitor.

127 sunt de la tine, din totalul de 207 mail-uri; iar în diferența până la 207 se află facturi de gaze, notificări și corespondența cu băncile, pentru creditele pe care le am, discuții legate de job. Și această diferență este doar pentru că nu am avut suficient timp să-mi fac curat în e-mail.

R.: În căsuța mea poștală se află cam 7-8000 de e-mailuri. Nu am mulți interlocutori, dar am multe abonamente la diferite site-uri care îmi trimit informații și știri, pe care uneori chiar le citesc: de la newsletter-ul Bank News la site-ul lui Ramana Maharishi.

Mai este ceva, bineînțeles. Eu nu îmi șterg niciodată e-mailurile, decât cele de tip „spam”. Nu aș simți nevoia de a le „curăța” decât dacă le-aș căuta pe cele din trecut. În cazul ăsta, da, aș avea dificultăți în a le găsi. Asta este diferența între e-mailul meu de la serviciu și cel de acasă. La serviciu există trecut iar mailurile din trecut sunt foarte importante, de aceea mesajele de la birou sunt de așa manieră organizate, încât să pot găsi în maximum un minut orice mail trimis sau primit vreodată, indiferent de subiect. La serviciu exista timp, acasă-nu. În primul rând pentru că acasă lucrurile au evoluat de așa natură încât „acasă” devine sinonim cu „sacrul”, acasă constituie un timp sacru și un spațiu sacru în care durata temporală este abolită. Prin urmare, nu caut decât în cazuri excepționale mailurile din trecut, pentru că ceea ce încerc eu să fac este să trăiesc fără remușcări și fără regrete, fără trecut și fără viitor, de aceea nu sunt atașat de trecut și nu mi-e rușine cu el, nu mi-e teamă de viitor și nu am mari așteptări de la el.

 La fel este și cu teoria indiană a „karmei”. Reziduurile faptelor din trecut sunt menite să genereze alte fapte și tot așa, aproape la nesfârșit. Dar la fel ca și căsuța mea de e-mail, faptele vor continua, ineluctabil, sa se acumuleze, dar eu nu mă voi identifica cu „destinatarul”, cu cel care acționează; la un moment dat omul începe să se trezească din visul acesta al faptelor ce generează noi fapte și se detașează, se dă deoparte, lăsând faptele să se întâmple mecanic, fără a avea sentimentul că este el autorul lor. Iar în acest punct începe procesul de anihilare a karmei și implicit a existenței temporale. Nu mai ești scutit de chinuri, însă conștiința începe să înflorească iar procesul acesta este asemenea bulgărului de zăpadă – este de neoprit. Esența mesajului lui Krișna din Bhagavad-Gītā este următoarea: anihilarea karmei nu se produce împiedicând fapta să se producă, ci prin detașarea interioară, în plan intențional, de fapte, care continuă să se producă în mod mecanic. În concluzie, adevărata nefăptuire (naiṣkarmya) înseamnă a te ridica la înțelegerea faptului că existența întreagă făptuiește prin tine, nu tu. Tu trebuie să stai deoparte și să te privești, pe tine și pe alții, acționând ca agenți ai acestei puteri unice. ”Săvârșește deci fapta ce trebuie făcută, mereu desprins [de ea], căci omul care făptuieşte desprins ajunge la culme” (III,19)

Prin urmare, nu îmi petrec prea multă vreme cu organizarea e-mailului și nu simt deloc nevoia ca mailurile de acasă să fie organizate. Corespondența cu tine pe marginea Gītei va fi o excepție. O să mă apuc la un moment dat să revizuiesc aceste mesaje pentru că ele reprezintă o minunată introducere la un comentariu pe care aș dori să îl scriu pe marginea Gītei. Chiar dacă va dura câțiva ani, nu prea are importanță, pentru că existența nu se grăbește, doar lucrurile care nu contează se grăbesc, întotdeauna.

Ca o părere generală asupra vitezei cu care se întâmplă lucrurile: am remarcat că, în viață, cu cât mai urgent mi-a părut un anume lucru, o anumită sarcină sau responsabilitate, cu atât au fost mai puțin importante pe termen lung. Toate aceste mailuri cu contracte și cu opinii juridice de la serviciu: când mă gândesc la câte o astfel de lucrare după ani de zile, mă apucă râsul. Dar atunci, pe moment, pare vitală, esențială, pare a întruchipa tot ce există. Or, Dumnezeu ne face să suferim adesea pentru ca îl ignorăm. Acordăm mai multa atenție e-mailurilor de la colegi decât mesajelor divine, cu toate că și astea ne sunt transmise continuu, dacă suntem vigilenți și alerți. Acordăm toată atenția noastră lucrurilor trecătoare și aproape deloc nu suntem atenți la muzica sferelor, la poezia veșniciei. De aceea suferim. Suferința este calea prin care Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem la el. Asta este, cum spunea Eliade, valoarea soteriologică a suferinței în filozofia indiană. Suferința este un guru, pentru că ea te îndeamnă să cauți cunoașterea, să cauți pacea interioară.

Î.: Ieri nu am muncit nimic. Mă vor da ăștia afară. Am obosit, Lucian. De fapt, nu mă vor da, pentru că am muncit continuu de când am venit aici. Continuu. Doar că ieri mi s-a luat. Punct.

R.: Ziua de ieri nu mai există, ziua de ieri a murit iar tu exiști acum. Nu uita, „chiar și la omul înțelept, care se stăpânește, simțurile frământate târăsc mintea cu forța”, se spune în Bhagavad-Gītā. Asta e cu atât mai valabil într-un mediu dinamic cum este al tău. Ceea ce recomandă Tolle cu privire la episoadele astea de nervozitate, frustrare, supărare, iritare etc. este micșorarea treptată a intervalului de timp între survenirea crizei de nervi și conștientizarea ei. Conștientizarea și negativitatea sunt incompatibile, nu pot conviețui. Conștientizarea și aducerea atenției în momentul prezent sunt cea mai buna terapeutică pentru stările impulsive. Când devii agitat și impulsiv dispare conștiința momentului prezent, dispare conștiința de sine însăși. Or, scopul este ca la un moment dat să reușești să rămâi conștientă în chiar momentul în care începi sa te înfurii și atunci conștientizarea va împiedica furia să se producă.

Î.: Ieri nu am reușit să mă consider ocean și doza de negativitate am luat-o cu mine. Ieri, a fost una din zilele acelea când îmi venea să le dau foc tuturor și când mă simțeam într-o închisoare, la birou. Aș fi plecat în munți.

R.: Explozia de negativitate de ieri se va repeta, nu trebuie să disperi, asta este tot, însăși conștientizarea ei îi scade treptat din forță, atunci când va mai apărea. Dar lucrul esențial este să nu te descurajezi când astfel de stări se produc, pentru că astfel a fost condiționată mintea să reacționeze vreme îndelungată. Decondiționarea se produce prin conștientizare și abandonare de sine.

Î.: Îmi spui adesea că "fiecare are propriul drum". Am observat, la mine, o dorință permanentă de a mă întoarce în trecut și de a privi mereu în viitor. Despicarea firului în patru și analizarea faptelor și a succesiunii lor, a generării celor ulterioare, din dorința de "a înțelege". Și atunci, observând aceasta, mi-am tăiat singură mijloacele pe care  eram tentată să le folosesc pentru a mă întoarce în trecut sau am încercat rapid să le epuizez și finalizez pe cele care făceau parte din viitor.. Mail-urile cu opiniile juridice le-am pus într-un "compendiu" (nu înainte de a le parcurge din nou, de a căuta in legislație, și de a le asimila, într-un fel). Restul, care sunt arse sau renăscute, prin cele prezente, le-am șters. Pe cele care au ținut de oameni din jurul cărora "destinul însuși m-a îndemnat să plec", le-am șters. Ca în Camil Petrescu, "i-am lăsat tot, casa de la Constanța, albumul, obiectele de preț, cărțile, lucruri personale, amintiri, tot trecutul". În felul acesta m-am obligat să nu mă mai întorc în trecut. În felul acesta, matematic vorbind, mi-am împuținat șansele de a mă întoarce în trecut, le-am restrâns doar la acele întâlniri întâmplătoare, pe care oricum nu le puteam controla și pentru care mă pregăteam dinainte de a ieși din casă, în sensul că "nu îmi voi petrece cu ele mai mult de două minute” și că nu voi pune întrebarea banală "ce mai faci?", căci asta ar însemna că îmi pasă. Or, mie, nu îmi mai pasă sau, într-un fel, nu doream să îmi mai pese. A sta mai mult înseamnă a intra eu însămi în acea categorie care îmi repugnă complet și pe care o urăsc cu toata ființa mea, categoria prefăcuților (eu încă nu am reușit să mă detașez de această categorie; mă revolt de fiecare dată și îmi vine, de multe ori, să le zbor tarabele, nu m-am maturizat suficient, știu). 

De aceea, la întâlnirile cu trecutul, încercam să mă liniștesc, să răspund la salut și repede să plec mai departe. La întrebări, să răspund, dacă se poate, cât mai politicos și să închid. În orice caz, să blochez generarea unei conversații.
Orice trecea peste două minute era un furt din prezentul meu.

La fel cu viitorul. Ce fac mâine? Rata la bancă, întreținerea, rata la mașină, gazele, lumina, totul, de la un capăt la altul, îmi părea o înșiruire de plăți. Imediat ce luam salariul, trebuia să am grijă de toate acestea. La urmă, prezentului îi rămânea extrem de puțin. Atât de puțin că uneori (nu întotdeauna) treceam pe lângă o patiserie fără să îmi pot permite un pateu cald cu brânză. Ajungeam acasă, și din nou viitorul - mâine am interviu-cămașa de calcat, cesiunea de recitit, garanțiile. Într-un final, târziu, mai citeam câte un pasaj din Gītā, Osho, Părintele Porfirie, Filocalia... dar era ca în legenda cutiei Pandorei - era atât de firav și de micuț ce dădeam clipei. Lucrurile au revenit la normal atunci când eu le-am privit în față așa cum erau, când am realizat că nu mai vin către mine și că, oricât de mari ar fi, și eu exist. Adică atunci când m-am liniștit.

R.: Ratele la bancă, întreținerea și toate celelalte nu sunt o pacoste atâta vreme cât conștiința prezentului nu se pierde complet în anticiparea viitorului. Nu trebuie uitat că, deși poate că ratele sunt datorate mâine, noi plănuim dinainte cum, cât și când să plătim. Iar planurile astea se fac acum, în momentul prezent. Uneori, rostul prezentului este de a-ți oferi un spațiu unde să planifici viitorul. Dar asta nu înseamnă că viitorul trebuie să ia în stăpânire mintea, cu grijile lui. Trebuie să ne planificăm plata cheltuielilor, dar nu ne ajută deloc grijile în legătură cu ele. Grijile nu sunt altceva decât amplificarea unei dificultăți prefigurate în minte, sunt modalitatea prin care viitorul ia în stăpânire mintea, în dauna prezentului. Iar viitorul nu vine niciodată, pentru că este o ficțiune a minții, atunci când a venit viitorul constați că este tot prezent și în acel prezent ciclul se reia: vei începe să îți faci griji în legătură cu ratele și întreținerea de luna viitoare. Nu trebuie să facem din viitor o pacoste, o preocupare prioritară nici măcar atunci când facem planuri în legătură cu el. Poți aborda planificarea și viitorul plină de spaimă sau îl poți aborda precum fac veverițele care adună alune, ca în exemplul lui Tolle. Poți să acorzi viitorului toată energia ta mentala și totuși atenția ta să nu fie desprinsă de momentul prezent. Poți să fii obosită de moarte și totuși împăcată. Deci nu viitorul și nu efortul ne fac să suferim, ceea ce ne face să suferim este grija, teama, așteptarea sau negarea acelui viitor care, când va veni, va fi tot în momentul prezent. Trebuie deci să înțelegem că nu grija plătește cheltuielile și că planificarea asta plină de teamă are toate șansele să dea greș într-o bună zi. Este un adevăr recunoscut de marii atleți, de marii artiști, de maeștrii artelor marțiale: prefigurarea țelului nu se face în dauna momentului prezent, care rămâne în centrul conștiinței necontenit. Niciun mare arcaș nu este pe deplin absorbit de țintă și nu uită mâna care încordează arcul, nu uită mișcările respiratorii. Nevoia de a plăti cheltuielile, ca și în general dorința de a ajunge într-un viitor anume te poate face foarte nefericită și crește șansele de a rata acel moment viitor. În tot ce am făcut în viața mea, în plan profesional sau personal, am fost eficient numai atunci când am fost suficient de detașat încât să pot accepta cu seninătate eșecul, cu alte cuvinte, atunci când sentimentul profund al momentului prezent nu m-a părăsit. Atunci când trăiești mare parte din viață într-o stare continuă de încordare, când viitorul ocupă majoritatea spațiului atenției tale, drumul către eșec este mult mai sigur.

Viitorul pare a avea o importanță vitală. Ei bine, nu are. Viitorul este într-adevăr un lucru important, dar care… lipsește cu desăvârșire, pentru că în momentul în care sosește constatăm că este tot prezent. Grijile tale nu vor achita cheltuielile. Munca-da, planificarea-da. Dar nu grija.

Asta este lupta noastră, prin asta suntem noi Arjuna – prin bătălia de fiecare zi construită pe efortul de a ne aduce atenția în prezent chiar când planificăm acțiunile din viitor. Este un exercițiu spiritual și are, așadar, nevoie de multă practică. Mințile noastre au fost condiționate într-un anume fel de școală, părinți, joburi: să fim încordați, să ne panicăm repede, să acordăm importanță vitală unor nimicuri pe care societatea le consideră esențiale (și vrea să le considerăm și noi la fel). Deci –vine într-o zi momentul în care omul se satură de toate condiționările și toate grijile și încearcă să se oprească. Asta este soluția mântuitoare oferită în Bhagavad-Gītā: dacă făptuiești fără a avea sentimentul că ești tu autorul acțiunii, adică într-o stare de deplină detașare, „în acesta [o dată] stabilit, nicio durere, oricât de mare, nu [te mai] urnește.”(VI,22). O astfel de stare aveam eu în urmă cu o luna și jumătate: banii mi se terminau, nu aveam serviciu și nu mă chema nimeni la interviu. Și după ce mă obosisem de atâta grijă, de parcă aș fi lucrat 16 ore pe zi fără a avea niciun job, ei bine, într-o bună zi am cam început să mă satur de atâta îngrijorare și am spus pur și simplu: „Ei, și?”. Și m-am simțit ușurat, mi-am dat seama că este o situație dificilă, dar nu o tragedie. Tot persistând în starea aceea de împăcare cu orice va aduce viitorul, în curând jobul a ieșit ca prin miracol. În 6 luni de zile, a fost doar al treilea interviu. Bineînțeles că jobul, in momentul în care a apărut, a venit în același etern prezent. Și nu a adus niciun miracol și nu m-a făcut fericit, nici nu  așteptam așa ceva de la un job. El are funcția lui, secundară, în viață. Deocamdată nu se poate fără job, pentru că nu sunt om bogat, deci jobul este important, dar nu vital, nu esențial, nu va trece o veșnicie și jobul va dispărea…Așa trebuie tratat serviciul (exceptând cazul în care serviciul este totuna cu hobby-ul tău, caz în care discutăm pe alte coordonate), așa trebuie tratate în general lucrurile necesare (rate, întreținere, gaze etc.) pentru că ele au parcă personalitatea lor, ele ne invită să le acordăm importanță absolută, finală. În afară de job nu mai există nimic! Ei bine, după ce am muncit vreo zece ani, am ajuns la concluzia că jobul meu nu merită să-i aloc mai mult de nouă ore pe zi. Chiar dacă și acum obosesc strașnic, este totuși altfel decât în trecut. Obosesc pentru că îmi fac datoria, pentru că onorez scopurile din orizontala temporală a vieții, chiar dacă sunt secundare, obosesc pentru că încerc să fac lucrurile bine și aici, pe pământ. Dar în câteva dăți am greșit, destul de grav. Ei bine, asta nu m-a mai distrus, ca pe vremuri, nu am ajuns acasă neom, mi-am dat seama că am făcut tot ce era de datoria mea, că greșeala este inevitabilă atunci când muncești într-o viteză năucitoare, așa cum muncim noi.

Învață-te să te împaci cu greșelile, cu neputințele tale, este un exercițiu spiritual foarte eficient. Învață-te să te împaci cu ideea că nu știi limba engleza și, în general, că nu știi un lucru sau altul. Ani de zile mi-am plâns de milă că trebuie să mă duc zilnic la serviciu în loc să stau acasă și să învăț limba sanskrită, ca orice iubitor de indianistică ce se respecta…Ei, uite că tot citind și recitind am învățat vreo 2-300 de cuvinte în sanskrită fără să îmi mai propun să învăț limba, ca atare. Și, apoi, am învățat că nevoia de a ști ceva, de a câștiga o abilitate intelectuală, poate fi o povară la fel de mare ca nevoia de a acumula bogăție materială. Te face să te simți de-a pururi mic, insuficient. Și când te simți insignifiant, fragment, începi sau continui sa suferi neîncetat.

Tu nu ești mică și insignifiantă, tu ești totalitatea…

…„Au revenit la normal atunci când eu am privit lucrurile în față așa cum erau, când am realizat că nu mai vin către mine și că, oricât de mari ar fi, și eu exist. Adică atunci când m-am liniștit.”

 Obișnuiește-te să aduci această liniște în iureșul vieții de zi cu zi, când sună telefoanele și vin dosarele, când ai de plătit rate. Respiră cât de adânc poți tu, șterge din minte orice gând preț de câteva clipe și apoi întoarce-te la lucrurile care „oricât de mari ar fi”, nu îți afectează ție simpla stare de a fi…Lucrurile, mari și mici, vin și se duc. „Contactele simțurilor cu materia, o fiu al lui Kunti, sunt reci sau calde, plăcute sau dureroase, vin și se duc, sunt trecătoare. Îndură-le, o Bharata” (II,14). Cu astfel de liniște ca fundal, provocările vieții sunt mai ușor de gestionat.