3-Despre cum îl poți ierta pe cel care ți-a făcut bine

«Să nu te simți vinovat. Înțelege păcatul, dar nu te simți vinovat – iar ăsta este un lucru foarte, foarte delicat. Dacă te simți vinovat, ai ratat toată treaba. Acum, într-un fel nou, începe vechiul șablon. (…)Ori de câte ori simți că ai dat greș, întoarce-te, atâta tot. Nu te simți vinovat, nu te căi spunându-ți „iar am uitat!”. În clipa în care simți că nu ești aici și acum, întoarce-te la ceea ce faci, simplu, cu inocență. Nu crea vinovăție. (…) 

Sfatul meu este să termini cu prostiile. Nu te mai duce nici la psihanalist, nici la astrolog. Trecutul e terminat – termină și tu cu el. Iar viitorul nu s-a întâmplat încă. Ce-o fi, vei vedea – acum nu se poate face nimic. Poți doar să distrugi momentul prezent, care este singurul moment disponibil, real.

Occidentalii studiază continuu problemele, cum să le rezolve. Ei iau problemele foarte în serios! Le analizează după o logică, pe baza unor puncte de plecare, și acea logică pare perfectă.

Orientalii au o concepție diferită. În primul rând, ei spun că nicio problemă nu e serioasă.  În clipa în care spui că nicio problemă nu e serioasă, problema e moartă în procent de nouăzeci și nouă la sută. Întreaga ta viziune cu privire la ea se schimbă. În al doilea rând, orientalii spun că problema există pentru că te identifici cu ea.  Nu are nicio legătură cu trecutul, nu are nicio legătură cu istoria ei. Există pentru că te identifici cu ea – asta e realitatea. Și asta e cheia rezolvării tuturor problemelor. 

De exemplu, ești un om furios. Dacă te duci la un psihanalist, el va spune: „Du-te în trecut…cum  a apărut această furie? În ce situații s-a accentuat și s-a imprimat în mintea ta? Va trebui să ștergem toate imprinturile alea. Va trebui să-ți curățăm complet trecutul.”

Dacă te duci la un mistic oriental, el va spune: „Crezi că ești furios, te-ai identificat cu furia – de asta lucrurile merg prost. Data viitoare când te cuprinde furia, fii doar un privitor, fii doar un martor. Nu te identifica cu furia. Nu spune „Sunt furios”. Uită-te la ea cum se produce de parcă s-ar produce pe un ecran de televizor. Uită-te la tine de parcă te-ai uita la altcineva. »

(OSHO, Conștientizarea – cheia pentru a trăi în armonie)

Întrebare: Iartă-mă, Lucian. Au fost două zile nebune și ieri dimineață am muncit cu ai mei, apoi am alergat la ora de pilates și apoi am băut toată ziua limonadă, căci mi-era o sete continuă pe care nu o puteam stinge, și am încercat să mă liniștesc.

Cartea pe care o citesc se numește Advaita Bodha Dipika - cred ca am atașat un link greșit - vezi ce face viteza de la birou și "facerea" a nu știu câte lucruri dintr-o dată....

Răspuns: Înainte de a intra în subiectul zilei de azi, am un mic comentariu cu privire la faptul că ți-ai cerut iertare. Nu trebuie să îți ceri iertare de la mine, nici chiar dacă mi-ai greși cu adevărat. Nici azi, când nu știu cu ce ai fi putut greși, nici în general. A nu-ți mai cere iertare, cu alte cuvinte, a nu mai regreta nimic este un exercițiu spiritual foarte eficace. Mi-am impus ca pentru o săptămână întreagă să nu îmi mai cer scuze de la nimeni, chiar atunci când greșesc și m-am simțit despovărat de o parte din trecutul meu. Nu mă voi limita la o săptămână, voi continua acest exercițiu, pentru că are un efect transformator asupra conștiinței.

Î: Aș vrea să am puterea ca, "dacă cineva mă rănește cu ceva, să îl eliberez instantaneu în mintea mea, să îl eliberez de posibilitatea ca el să fie criticat sau condamnat de ceilalți, să îl păstrez permanent liber în viața Universală." Ar fi o ușurare. Ar fi PERFECȚIUNEA. Dar, treptele acestea spirituale au atât de multe nuanțe. Nu este atât de simplu. Exersez în fiecare moment, cu fiecare gând. Și uneori cred că am iertat. Încerc! Și mă gândesc că trebuie, căci așa cum eu iert, la fel îmi vor fi iertate și mie. Dar nu pot sa nu Îl întreb: "Cum așa"? Aș vrea să îmi dea și această putere... de a ierta necondiționat!

R: Puterea de a ierta decurge dintr-o anumită viziune asupra originii și esenței ființei umane, adică, mai pe scurt, dintr-o anume antropologie filozofică. În fiecare individ uman trăiesc doi oameni: omul absolut și omul relativ. Paradoxul iertării conține și motivația ei: pe om îl ierți pentru că poartă în el măreția absolutului și pentru că mai poartă în el și povara relativului.

Putem aborda subiectul din mai multe unghiuri: privind omul ca pe o ființă relativă, privindu-l apoi ca ființă absolută. Apoi, independent de ceea ce iertăm, putem considera iertarea ca pe un exercițiu spiritual, purificator, pentru cel care iartă. În plus, putem discuta nu doar despre iertarea ființelor umane, ci, în genere, despre iertarea lucrurilor, evenimentelor, animalelor, în cadrul unui fenomen spiritual mai amplu care poate fi denumit „reconcilierea cu Tatăl” sau, în termeni vedantini „reconcilierea cu Sinele”. La final, aș fi vrut să comentez puțin pe marginea acestor viziuni ale mele, cu privire la non-existența greșelii și, în esență, la non-existența iertării. Dar nu voi avea azi timp suficient să discut atât de pe larg acest subiect, va trebui să îl abordez foarte punctual.

 Omul ca ființă relativă. Orice om este o ființă relativă, în sensul că este o manifestare în timp a atemporalului, o ființă, cum spunea Socrate, care a uitat prin naștere lumea ideilor pure. De aceea, din punctul de vedere al lui Socrate, nașterea era o trecere traumatică în lumea relativității iar moartea, dimpotrivă,  era văzută ca o binecuvântare, ca un eveniment reintegrator, întrucât făcea posibilă reîntoarcerea spiritului acasă, în lumea ideilor perfecte.

Atunci când am iertat pe cineva pentru o greșeală, m-am gândit, în aceeași tradiție socratică, la faptul că nimeni nu poate greși în deplină conștiință de cauză. În dreptul penal există, după cum știi, intenția directă și indirectă, precum și culpa în cele doua forme deja cunoscute, asupra cărora nu insistăm. Însă, în dreptul divin vine Isus și spune: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. După părerea mea, asta este o reiterare a ideii pe care o regăsim în dialogurile platoniciene: omul nu poate greși în mod conștient. Mă vei întreba de ce sunt pedepsiți infractorii. Sunt pedepsiți, nu pentru greșeală, ci pentru inconștiență. Când suntem inconștienți, vine cel mai mare învățător spiritual din câți pot exista – Suferința – vine să ne trezească din somnul ignoranței.

Eu ți-am spus cândva că de la Krișna am învățat că nu există moarte și de la Isus am învățat că nu există oameni răi. Omul purtând această povară a relativității existenței nu se poate să nu greșească și este așadar vrednic și de iertare. Pentru că și tu, la rândul tău, te-ai abătut de la căile drepte, pentru că ești înfrățită cu cel ce ți-a greșit prin propriile tale greșeli, propria ta parte din povara relativului. Nu mai știu cine spunea: „Not me, but my fault forgives you”. Și, așa cum legea vieții ne cere să îl ajutăm pe cel mai slab decât noi, tot așa ne cere și să îl iertăm pe cel mai ignorant decât noi. Aici, „sub Cer”, totul este relativ, și ceea ce facem noi cu cele mai bune intenții poate vătăma pe cineva. Spunea Joseph Campbell: „Whatever you do, it is evil for somebody”.

A ierta omul pentru că este o ființă relativă, bicisnică și vrednică de milă este totuși o treaptă inferioară a iertării, întrucât presupune iertarea omului pentru că greșeala ar fi „în mod fatal legată de o mână de pământ”. Să trecem la o treaptă superioară a iertării.

 Omul ca ființă absolută. Asta înseamnă a ierta omul pentru ceea ce este el în sine și nu pentru această ipostază fenomenală a sa. Înseamnă a vedea omul ca esență, dincolo de aparență. Iertarea vine de la sine în momentul în care conștientizezi că aceeași ființă unică din tine strălucește și dinlăuntrul acestui om care a greșit, această ființă unică făcând posibil ca el să audă și să vadă și să conștientizeze și să greșească, cum ar spune Upanișadele. Păcatul, greșeala, sunt posibile, ba chiar inevitabile, în cadrele spațio-temporale, țin de precaritatea condiției umane. În universul temporal nimic nu durează veșnic, totul va trece, inclusiv erorile de tot felul. Ceea ce îți scriu eu aici s-ar putea sa îți pară diferit de ceea ce auzi la biserică. La biserică ți se va povesti tot timpul despre pocăință, care nu este altceva decât o reconciliere cu Tatăl. Ți se va vorbi despre relația dintre om și Dumnezeu: cum omul păcătuiește, gustând din fructul cunoașterii răului și binelui, apoi intervine suferința, adică „alungarea” din Paradis, apoi, reconcilierea, reîntoarcerea la Tatăl, prin iertarea păcatelor. Eu cred altceva: omul nu relaționează cu Dumnezeu, nu se reîntoarce la Dumnezeu, omul este Dumnezeu. Omul este o expresie temporala a lui Dumnezeu însuși, care ia aceasta formă pentru un timp, din rațiuni neștiute. Or, viziunea asta a mea se extinde și asupra motivației iertării celorlalți: pe ceilalți îi ierți pur și simplu pentru că nu există ceilalți, în spatele minții lor strălucești, de fapt, tot Tu.

Dumnezeu s-a revărsat în toata această mare lume ca grade diferite de conștiință. O piatră are conștiința ei, un fir de iarbă, la fel. Fără vibrația aceasta pe diferite frecvențe, tot acest minunat și dureros miraj al vieții s-ar stinge „ca o umbră-n întuneric”. Dar esențială este conștiința unică ce se află în spatele vibrației, conștiința unică pe care noi am ajuns să o intuim, pentru că e cea care face posibil „ca urechea sa poată auzi, ca ochiul sa poată vedea”, așa cum au intuit cu milenii în urmă autorii Upanișadelor.

Prin urmare, să iertăm omul, nu pentru că este creație divină, ci pentru că este ființă divină.

Iertarea ca sacrificiu spiritual. Iertarea implică la modul simbolic o moarte și o renaștere mistică. Poți ierta numai atâta vreme cât lași pradă morții ego-ul din tine, cel care ai fost și care crezi că avea dreptul și obligația să condamne. Nimeni nu se înalță fără aceste morți și reînvieri succesive, este una dintre semnificațiile răstignirii lui Isus. Iertarea, ca sacrificiu spiritual, este o adevărată tehnică ascetică, o măiestrie care se dobândește în timp. Nu vei fi în stare să ierți de prima dată, nici a doua, nici a nouăzeci și noua. Ceea ce e important este să nu renunți, pentru că a mia oară vei conștientiza faptul că iertarea celui care a greșit anihilează potențialul karmic, distruge egoul, te reconciliază cu Tatăl. Vreau să te fac să înțelegi că iertarea și recunoștința sunt incompatibile cu ego-ul, ego-ul știe că în momentul în care devii foarte iertătoare, înțelegătoare, răbdătoare și recunoscătoare, el trebuie sa se pregătească de moarte.

 Reconcilierea universală-împăcarea cu Tatăl (Sinele). Iertarea nu trebuie concepută la modul limitat, ca pe o atitudine potrivită doar cu această situație, acest om, acest eveniment. La fel este și cu iubirea sau compasiunea sau recunoștința. Trebuie sa aibă anvergura luminii soarelui și să strălucească aidoma în conștiința ta. Nu se poate să ierți doar acest om. Mult mai multe lucruri și evenimente atârnă în subconștientul tău, pentru că nutrești resentimente legat de ceea ce nu voiai sa se întâmple și s-a întâmplat, îți dorești ca lucrurile să fi avut un curs pe care nu l-au avut. La un moment dat vei ajunge la capacitatea de a ierta propriile tale dosare de la birou, telefonul care sună... Știu că sună, poate, foarte amuzant. Un eveniment defavorabil, o întâmplare tragică, o boală care te cuprinde pe nevăzute - trebuie iertate și ele. Eu așa înțeleg mesajul lui Isus și îl înțeleg din practică, nu pentru că am învățat de la cineva.

Paradoxul conștiinței unice este următorul: Conștiința unică este aici și acum. Nu în altă parte, nu în trecut și nu în viitor. Doar aici și acum. Dar, conștiința unică nu poate fi limitată, conștiința cuprinde și trecutul și prezentul și viitorul și ceea ce se întâmplă hic et nunc și ceea ce se întâmplă in aeternum. Ăsta este paradoxul ei. Este doar aici și doar acum. Dar, în același timp – este pretutindeni și întotdeauna. Cu toate acestea, omul nu are acces la ea decât prin reconciliere - reconcilierea cu Tatăl, cu Sinele, nu poate avea loc decât în prezent, care este „poarta cea strâmtă” despre care vorbea Isus. Aici începe focalizarea atenției și încetează dispersia, rătăcirea și risipirea. Prezentul este fundalul perpetuu a tot ceea ce gândești și faci. Și din această conștiință a prezentului țâșnește la un moment dat intuiția aceasta a reconcilierii, adică a încetării oricărui conflict, dileme, opoziții. Vei realiza că nu poți rămâne în această stare de conștiință atâta vreme cât ai lăsat deoparte, „în lume”, adică în subconștient, lucrurile neterminate. Nu ai iertat oamenii, lucrurile și evenimentele nefavorabile, ei (ele) au lăsat în mintea ta o urmă pe care trebuie sa o ștergi. Este ceea ce înțeleg indienii prin „reziduu karmic” sau „depozit de fapte”(karmāśaya).

Am trăit în copilărie la țară și am asistat adesea la maltratarea animalelor, îndeosebi a cailor, am asistat la scene asemănătoare cu cele din romanele lui Dostoievski. Trebuie să recunosc că, uneori, inconștiența umană merge atât de departe încât te poate surprinde și copleși, te poate tulbura până într-acolo încât să te tenteze să cobori fără voie la rândul tău în bestialitate, din dorința de a face dreptate.

Chiar dacă un om poate fi atât de inconștient încât să considere că un cal a fost capabil să greșească, să comită un păcat, inconștiența lui merge și mai departe-el este incapabil de a ierta păcatele calului. Chiar persistând în prostia lui cu privire la capacitățile animalului, omul putea să își rezerve această urmă de umanitate și demnitate, această portiță de scăpare spirituală, chiar rămânând în ignoranță avea șansa de a ierta ”păcatele” animalului..

Or noi, acum, privind cu detașare la spectacolul crud și aparent absurd al vieții, trebuie să fim capabili să iertăm omul de două ori: o dată, pentru că a crezut că un cal poate fi vinovat de ceva, ca atare, iar a doua oară trebuie să îl iertăm pe om pentru neputința lui de a ierta calul.

Ca să dezvolți în tine adevărata compasiune și adevărata iertare, de care au fost capabili oameni ca Buddha și Isus, trebuie să realizezi că o conștiință ca a lui Buddha sau ca a lui Isus nu se află undeva departe, ci aici, în tine. Apoi, trebuie să te împaci cu ideea că există pe lumea asta oameni care maltratează copii și animale, să înțelegi că este imposibil ca asemenea fapte să fie săvârșite în mod conștient. Numai așa vei avea imaginea deplină a existenței. Nu vreau să spun că un om care maltratează copii și animale trebuie iertat în sensul dreptului penal, dimpotrivă, vreau doar să spun că oricât de îngrozitoare, de abominabile fapte ar săvârși oamenii, nu trebuie să uităm nici o clipă, pe de o parte, faptul că nimeni nu poate greși în mod conștient și, pe de altă parte, faptul că în orice criminal zace potențial un sfânt. Dacă Isus i-a putut ierta pe toți, înseamnă că putem și noi. Putem, pentru că Isus se află în noi.

 Non-existența păcatului și, implicit, a iertării. Vei întâlni in Gītā afirmația asta: „Tendințele (sk. guṇa) acționează asupra tendințelor”. Într-o traducere liberă aceasta înseamnă că tot ce făptuiești se petrece într-un mod impersonal și inevitabil. Faptele tale nu te au pe tine ca autor. Mesajul este acesta: faptele aparțin naturii și nu Sinelui; faptele (karman) nu au un agent activ, ci se înlănțuie și decurg unele dintre altele, într-un proces pur cauzalist-mecanic, subsumat unei legități universale ce determină inexorabil impactul evenimentului precedent asupra celui ulterior. Aceasta este Natura (prakṛti), care în filozofia indiană conține și natura în accepțiunea sa occidentală, dar și toate datele experienței psiho-mentale. Conceptul de ”tendință” este preluat de către autorul Gītei din filozofia Sāṃkhya, care îi consacră multe pagini, de o manieră foarte sofisticată asupra căreia nu zăbovim acum. Reproduc aici doar aceste versete admirabile din Gītā, care sintetizează într-un mod destul de accesibil, printre alte sisteme de gândire indiene, și concepte centrale ale filozofiei Sāṃkhya:

 

«Toate faptele se îndeplinesc de către Tendinţele (guṇa) Naturii (prakṛti); cel cu Sinele tulburat de Eu gândeşte: „făptuitorul sunt eu”.

Însă, o tu cel cu braţul mare, cel care cunoaşte adevărul asupra deosebirii [Sinelui] de Tendinţe (guṇa) şi fapte, gândind „Tendinţele acţionează asupra Tendinţelor”acela nu este legat [de fapte].

Cei tulburaţi de Tendinţele (guṇa) Naturii (prakṛti) se leagă de acţiunea Tendinţelor; pe aceşti nefericiţi care nu cunosc totul, cel atotcunoscător să nu-i smintească.

 Încredinţându-mi mie toate faptele, cu mintea la Sinele Suprem (adhyātman), fiind fără dorinţe şi lipsit de [gândul] „al meu”, luptă, scăpat de zbuciumul îndoielii.

Oamenii care urmează această învăţătură eternă a mea, cu credinţă şi fără să cârtească, aceia se eliberează de fapte» (III,27-31)

Un alt verset inspirat din Gītā, asupra căruia tot revin:

„Chiar şi la omul înţelept care se stăpânește, o fiu al lui Kunti, simţurile frământate târăsc mintea cu forţa” (II,60).

Afirmația asta este de fapt coincidentă cu viziunea mea asupra mesajului lui Isus: Isus a venit să ne spună că nu există oameni răi, păcătoși, că nu există păcat. Dar, oamenii sunt niște copii mari, niște ființe cel mai adesea naive și de aceea a trebuit tot timpul să utilizeze un limbaj simbolic („Altfel decât în pilde nu le vorbea”). Majoritatea oamenilor nu sunt suficient de maturi din punct de vedere spiritual pentru a înțelege că ei și cu Tatăl sunt una și totodată nu sunt în stare să înțeleagă că nu există păcat și nu există deci nici iertare, așa că Isus a vorbit și el în acești termeni (”păcat”, ”pocăință”, ”Fiu”, ”Tată” etc.), comuni și inteligibili pentru majoritatea oamenilor. Dar eu cred că iertarea, în cel mai înalt și spiritual înțeles al acestui concept, te duce la un stadiu de înțelegere a oamenilor și lucrurilor din care vei concluziona că nu există așa ceva, că nu se poate greși, că nu este nimic de iertat. Nu este nimic de iertat, pentru că nimeni niciodată nu a greșit. Dacă tu rămâi de-a pururi senină și liniștită, „dincolo de dualitate”, cum spune Krișna, vei constata că nu mai este nimeni de iertat, pentru că nimeni nu ți-ar putea greși vreodată, nici ție, nici altora. Universul, cu legile lui mecanice, trăiește aidoma și în oameni și oamenii își fac rău unii altora la fel cum se ciocnesc planetele. Este o forță fizică de neînfrânt. ”Simţurile frământate târăsc mintea cu forţa”. Și, meditând asupra acestui fapt, vei constata că orice nevoie de a-i face să sufere pe cei ce au produs suferință altora a dispărut, o dată cu orice resentiment, cu orice repulsie pentru cei care au greșit.

 Împăcarea cu ideea de a nu putea ierta este o tehnică spirituală pe care ți-o recomand pentru situațiile în care ești incapabilă de iertare. Știi în acel moment că ceva nu este în regulă, că ar trebui să ierți și totuși nu ești în stare de iertare. Se întâmplă adesea să crezi cu toată ființa ta într-o anumită valoare iar când acea valoare este atacată te simți obligată să iei atitudine. Nu este nimic rău în a lua atitudine în plan exterior, în neregulă sunt doar negativitatea și repulsia dinlăuntru. Condiționările tale din trecut sunt prea puternice, vei constata uneori că ai ajuns să te identifici foarte mult cu anumite valori etice, cu ceea ce este bun, adevărat și frumos. Împăcarea cu incapacitatea ta de a ierta este o tehnica spirituală capcană. De ce? Împăcarea, adică starea de abandonare interioară ca atare, și resentimentele nu fac casă bună, așa că vei constata în curând că acceptarea ideii de a nu putea ierta te va ajuta, inițial, să te liniștești și, în final, chiar să ierți.

În concluzie: neputința de a face anumite lucruri poate fi un izvor de nesfârșită putere. Neputința să îți fie și ție învățător, cum mi-a fost mie și cum îmi este încă.

Î: Până la întrebarea cu tendințele, să nu o uit pe aceasta - ce facem cu oamenii care ne fac bine? Cu ei ce facem? Și ei sunt ai Divinității. Sunt parte din același ocean planetar. Sunt același ocean planetar. Ce facem cu ei?
Dacă pe cei care greșesc trebuie să îi iertăm necondiționat, ce facem cu cei care ne fac bine? Nu tu mi-ai spus că "Trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" ? Cu ei ce facem?

 R: La o astfel de întrebare este ușor de răspuns. Atitudinea cea mai potrivită este aceea de recunoștință. Asta nu înseamnă că e neapărată nevoie să spui „mulțumesc” omului, este vorba despre o stare de spirit prin care spui „mulțumesc” totalității care a acționat la un moment dat prin acel om. De aceea, nici mie, oricât de mult ți-ar fi de ajutor aceste răspunsuri, nu este nevoie să îmi spui mulțumesc, mie, ca persoană, este suficient sentimentul de gratitudine din sufletul tău pentru existența întreagă ce face posibil acest fenomen de conștientizare și această evoluție spirituală.

Al doilea tip de atitudine față de oamenii care îți fac bine este acela de non-așteptare, de non-dorință și în general, de non-dualitate. Cu alte cuvinte: nu trebuie să ai așteptări de la oamenii care îți fac binele. Pentru că în acest fel vei crea în mintea ta o imagine de om ideal, o proiecție aproape fotografică a „omului bun” iar la un moment dat acest om bun s-ar putea sa greșească, s-ar putea să nu mai corespundă fotografiei!

 Fii, deci, ”acelaşi cu duşmanii sau prietenii, ca şi la cinste şi dispreţ, la frig şi căldură, acelaşi la fericire şi durere, scapăt de înlănţuire…” (Bhagavad-Gītā, XII,18)

 Învață să îi tratezi cu egalitate de spirit atât pe oamenii care îți fac bine cât și pe cei care îți fac rău, pentru că, din experiență o spun, există toate șansele să îi educi astfel pe cei care „fac rău”, îi vei convinge să facă binele fără să le spui nimic despre spiritualitate și iluminare. Mie mi s-a întâmplat. Dar mi s-a mai întâmplat foarte adesea să mi se mulțumească pentru binele pe care l-am făcut, după care, aceiași oameni recunoscători să îmi spună că…nu mai sunt bun, că acum fac numai rele! Nu este nimic, pe mine nu mă deranjează, pentru că știu că eu sunt același, neclintit în spatele tuturor lucrurilor care vin și trec, dar îți împărtășesc această experiență ca să știi că oamenii care îți fac binele au o existență iluzorie, dar Dumnezeu care îi folosește ca pe o unealtă pentru a-ți face bine prin intermediul lor are existență reală. Aceiași oameni care în trecut ți-au făcut bine îl vor uita pe Dumnezeu și vor fi mâine capabili să îți facă rău. Știind aceasta, „tu nu trebuie să te tulburi”. A rămâne ”netulburat” este genul de atitudine prescris de Krișna, care se potrivește și relației tale cu oamenii care îți fac bine ca și cu cei care îți fac rău:

„Contactele [simţurilor] cu materia, o fiu al lui Kunti, sunt reci sau calde, plăcute sau dureroase, vin şi se duc, sunt trecătoare; îndură-le, o Bhārata.

 Omul pe care acestea nu-l clatină, o tu cel [puternic ca un] taur [printre] oameni, care este acelaşi la suferinţă şi bucurie, numai acela poate căpăta nemurirea”. (II,14-15)

La fel să faci și tu cu oamenii care îți fac binele: să strângi din dinți și să le înduri bunăvoința cu o detașare completă, neuitând nicio clipă că aici, ”sub Cer”, în lumea dualității, mâine îți vor putea face rău…

 Î: Și eu cred că recunoștința nu înseamnă neapărat a spune "mulțumesc". Este suficient în gând, este de ajuns, în dialogul tău cu Divinitatea... să povestești de cei cu care te-ai întâlnit și Tatăl a binecuvântat acea întâlnire... căci ce este coincidența, dacă nu "actul în care Dumnezeu dorește să rămână anonim"?

Este asemenea "zborului vulturului, care nu lasă nicio urmă în drumul său dincolo de Soare", este ca atunci când nici zeii nu îți cunosc gândul.. ci doar Totalitatea, pentru că tu ești Totalitatea, nu este așa?

R: Recunoștința este o atitudine existențială și nu neapărat o formă de exprimare. Dacă mă întrebi pe mine, orice act cu valențe spirituale este o atitudine existențială, ce capătă ființă în interior, chiar dacă și indiferent dacă este sau nu exteriorizat. Recunoștința nu înseamnă neapărat a spune „mulțumesc” pentru că, uneori, pur și simplu nu este necesar să spui ceva…râului, copacului, păsărilor, nu trebuie să le spui nimic, nici măcar „mulțumesc”, căci sentimentul de recunoștință, se poate îndrepta, nu neapărat către oameni ci, foarte adesea, către natură, sau poate apărea în legătură cu un eveniment de bun augur din viața de zi cu zi.

 

În lumea adevăratei, autenticei spiritualități, nu contează ce spui, după cum nu contează cultura generală. Nu contează dacă și cum te rogi, dacă ai păcătuit sau nu, nu contează dacă crezi sau nu în Dumnezeu, singurul lucru care contează este atitudinea ta lăuntrică, alinierea conștiinței tale cu integralitatea Totului ce generează, conține și susține Totul.

 

2 - Părerile de rău sunt singurul lucru la care trebuie să renunțăm

   « Bhagavat a spus:

 De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ţi deschide cerul şi îţi strică faima?

Fii fără slăbiciune, fiu al lui Pṛthā, aceasta nu ţi se potriveşte; gonind din inima josnica slăbiciune, ridică-te, o tu care-ţi distrugi duşmanii.

    Arjuna a spus:

Cum voi trage cu săgeata, o Madhusūdana, în luptă cu Bhīṣma şi Droṇa cei demni de adorare, o tu care-ţi învingi duşmanii?

 Mai bine să trăiesc cerşind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învăţători; ucigându-i pe învăţători, chiar când râvnesc la bogăție, aş avea parte de hrană pătată cu sânge.

Nu ştiu ce [ar fi] mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinşi; iată-i stând în faţa noastră pe cei ai lui Dhṛtarāṣṭra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim.

 Cu fiinţa-mi zdrobită de slăbiciunea milei, te întreb, deoarece datoria îmi tulbură mintea; spune-mi desluşit ce este mai bine; sunt învăţăcelul tău, la tine vin, învaţă-mă!

Căci nu văd ce-ar [putea] alunga supărarea care îmi seacă puterile, chiar de-ar fi să obţin domnia nemărginită şi îmbelşugată pe pământ sau stăpânirea supremă [a cerului].

    Sañjaya a spus:

 Vorbind aşa lui Hṛṣīkeśa, spunându-i lui Govinda „nu voi lupta”, Guḍākeśa, cel care-şi distruge duşmanii, tăcu.

Hṛṣīkeśa îi spuse surâzând aceste vorbe, o Bhārata, celui descumpănit între cele două oşti.

    Bhagavat a spus:

Îi plângi pe cei ce nu trebuie să-i plângi şi cuvântezi despre înţelepciune; cei învățați nu-i plâng nici pe cei vii, nici pe cei morţi.

N-a fost nici [o vreme] când eu să nu fi existat sau tu, sau prinţii aceştia; la fel, noi nu vom înceta să existăm vreodată cu toţii în viitor.

Precum cel întrupat în acest [trup] trece prin copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, tot aşa trece [după moarte] şi în alt trup. Cel tare nu este tulburat de aceasta.»

(Bhagavad-Gītā, II,2-13)

Întrebare: Voi avea grijă de cele ce mi-ai scris. Le voi citi, reciti, medita asupra lor. Voi onora clipa aceasta încercând să înțeleg într-adevăr ceea ce cu atât de multă grijă și dăruire ai trimis către mine. Și iartă-mă, te rog, căci știu că te-am încărcat cu suferința mea.

 Răspuns: Nu m-ai încărcat deloc, din contră, mă ajuți foarte mult să îmi clarific mie însumi anumite idei, mai ales pe marginea Gītei. Reply-urile astea ale mele nu necesită efort, trebuie doar ca eu sa mă dau deoparte și să las cuvintele să se ivească. Așa că nu trebuie să îți ceri iertare, după cum nu îți ceri iertare unui izvor ca ai băut apă din el. A, că ești recunoscătoare - asta este cu totul altceva. Recunoștința este un sentiment cum nu se poate mai nobil, nu pentru că m-ar încânta pe mine sau m-ar face să mă simt special, pentru că este tocmai dimpotrivă, ci pentru ca asta îți face ție bine. O spun din proprie experiență: când am fost recunoscător cuiva sau pur și simplu existenței înseși, ei bine, în acele clipe mi-a fost imposibil să fiu supărat, stresat sau plin de resentimente. Emoțiile negative nu fac casă bună cu recunoștința.

Mânia nu vrea sa audă cuvântul „mulțumesc”, pentru că acest cuvânt este moartea ei.

Faptul că îți scriu destul de rar, abia în week-end, are drept cauză programul meu din cursul săptămânii. Serviciul meu, așa cum știam deja foarte bine, nu a venit numai cu avantaje, ci și cu dezavantaje. Înainte îți răspundeam aproape întotdeauna în aceeași zi pentru că nu am avut altă ”grijă” decât Bhagavad-Gītā sau Upanișadele și anumite lucrări de mitologie comparată. Este simplu și ușor. Când mă duceam zilnic să meditez în solitudine prin vreun crâng de pe malul râului Moldova, nimic nu părea mai simplu decât Bhagavad-Gītā. Cu toate astea, atat Gītā, cât și Biblia sunt scrise pentru oamenii de aici, „de sub Cer”, cum zice Lao Tse. Oamenii contemplativi din jungle și păduri cred că nici nu au nevoie de scripturi, cântul păsărilor și murmurul apelor glăsuiesc mai multă înțelepciune decât toate Vedele. Așa că abia când mă întorc aici, între oameni, abia acum am nevoie cu adevărat de Gītā, pentru că aici încep responsabilitățile și dilemele existențiale, aici eu redevin Arjuna și aici resimt nevoia acută de a intra in dialog cu Krișna, pentru că aici, sub Cer, avem obiceiul de a uita că suntem totuna cu Absolutul. Gītā este o carte, ca și Biblia, care ne readuce aminte, ne trage de mânecă. În pădure e mai greu să uit că eu sunt totalitatea, acolo nu sună telefonul, nu vin dosarele. Dar aici sună telefonul, vin dosarele, iar tu și eu uităm.

Apoi ne reamintim, și tot așa…Dialogul lui Arjuna cu divinitatea este reluat zilnic, clipă de clipă.

În timpul săptămânii, deci, am început să citesc în fiecare dimineață un pasaj din Gītā, pentru a mă pregăti, la modul cât mai spiritual cu putință, pentru ziua de muncă ce mă așteaptă, care reiterează ciclic, în fiecare zi și la modul simbolic, lupta din Câmpia Legii din Bhagavad-Gītā. Dar oboseala se acumulează peste zi și seara ajung acasă „contaminat” cu zecile de telefoane și e-mailuri, așa că nu mă simt în stare să îți răspund așa cum aș vrea. De aceea aștept weekendul, pentru că în week-end am posibilitatea de a fi singur și liniștit, așa că mesajul meu poate ajunge la tine liber de orice fel de „interferențe”.

 Î: Dacă este astfel cum spui tu, că noi suntem energie, dacă este astfel, înseamnă că toată acea suferință, care IERI mă domina și astăzi, nu că nu mai este, dar parcă simt că nu mai are putere asupra mea.... acea energie mi-ai luat-o tu, nu?

R: Nu, această suferință, care ieri te domina, dar simți că nu mai are azi putere asupra ta, nu am luat-o eu, ci ai luat-o tu singură. Eu ți-am dat doar indicii, pe baza experiențelor pe care le-am avut eu însumi. Îți spuneam la un moment dat că și Dumnezeu ne trimite mesaje, chiar dacă nu prin e-mail, dar că noi nu le acordăm atenție. Pentru  omul pregătit și alert mesajele astea vin pe căi foarte diferite. Pentru mine, categoric, mesajele Ființei vin prin intermediul naturii. Natura este compusă, evident, tot din anumite forme temporale ca și blocurile astea din cartierul Berceni din București, însă, pe câtă vreme formele cartierului Berceni sunt opace, formele naturii sunt transparente, întrucât prin ele pot întrezări uneori existența absolută, sufletul, Ātman. Un copac, frunzele susurând, apa gâlgâind printre pietre, în general peisajul natural nemodelat de mintea umană reprezintă o poartă către lumea de dincolo. Să ne amintim ce frumos spunea Eminescu: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”.

Prin urmare, dacă ești alertă și atentă („privegheați și vă rugați neîncetat”), dacă ești pregătită, ești capabilă și să te ”conectezi”, mai întâi rar, apoi tot mai des, la acel absolut despre care vorbesc toți înțelepții și toate scripturile. Absolutul, Ființa, te asistă în efortul tău de a te trezi, îți trimite ajutoare tot timpul. Am spus că unul este natura, peisajul natural. Dar se poate uneori folosi de oameni pentru a te ajuta. Așa sunt și eu, doar un astfel de instrument. Eu nu am sentimentul că sunt generos sau că fac un sacrificiu scriindu-ți, am doar un sentiment de bucurie profundă, pentru că îmi clarific mie însumi multe lucruri și pot fi și de ajutor altuia. Cum spuneam, eu nu fac altceva decât să mă dau deoparte și să las cuvintele să se ivească spontan. Dacă eu am capacitatea să mă abandonez astfel, Dumnezeu va veni și îți va vorbi prin intermediul meu iar tu îți vei da seama de asta. Cu toate astea, starea ta de alertă și atenție au făcut posibilă comunicarea, indiciul ăsta care îți este dăruit, nu eu. Durerea nu ți-am luat-o eu, ți-a luat-o propria conștientizare a faptului că îndărătul minții mele se află aceeași conștiință ca și îndărătul minții tale. Revelația unității și deplinătății tale face suferința să se atenueze, pentru că ea subzistă atâta vreme cât este prezent și sentimentul insuficienței. Suferința revine în curând, pentru că din starea de non-gând, specifică acestui gen de cunoaștere de sine, cădem înapoi în starea obișnuită de vis treaz, de derulare automată a gândurilor, cu toate condiționările lor generatoare de suferință. În starea de non-gând suntem dez-identificați de orice formă, de aceea suferința dispare. Diferența între noi și un Buddha este dată de faptul că el a reușit să trăiască în această stare tot timpul. Și chiar când ieșea din transa non-gândirii și reîncepea să gândească, gândurile lui se derulau automat pe scena minții, fără să îl mai afecteze. Dar despre asta vom mai vorbi. Am vrut doar să înțelegi că relaționarea ta cu mine nu îți poate fi benefică decât dacă o înțelegi, nu ca pe o relație și nu cu o persoană, ci ca pe o armonizare cu o formă de energie. Pentru că eu însumi nu sunt altceva decât o formă de energie, dacă tu ești pregătită pentru genul ăsta de mesaj. Am încetat să mai corespondez cu mulți prieteni ai mei care nu înțeleg această specificitate a mea. Nu sunt pregătiți pentru genul ăsta de mesaj. Asta nu înseamnă că nu sunt pregătiți pentru altele, asta nu înseamnă că sunt involuați din punct de vedere spiritual, înseamnă doar că nu se adaptează la felul ăsta de exprimare. Mai ales că eu detest să îmi adaptez eu însumi mesajul și să punctez „la impresia artistică”. Ideea este că nu prea îmi pasă ce cred oamenii despre mine, iar când îi trimiți cuiva e-mail și îi spui: „Te-ai supărat pe mine, am înțeles asta, dar și eu revin acum ca să te fac să înțelegi, la rândul tău, că nu îmi pasă că te-ai supărat pe mine, deși mă consideri prietenul meu, atâta vreme cât nu înțelegi că te-ai împrietenit cu o formă de energie. Iar acum te plângi că te-ai curentat dacă ai băgat degetele în priză. Nu mai băga degetele în priză! Atât am să îți spun: nu îmi pasă că te-ai supărat pe mine și nu îmi pare rău” – ei bine, oamenii se supără când le spui așa ceva, pentru că, dacă le spui că nu îți pasă de iluziile lor, asta înseamnă că nu îți pasă de ei.

Dacă începi să iubești oamenii în loc să le iubești amăgirile, oamenii încep să te urască..

Pentru că oamenii se consideră indivizi, persoane, mă vor considera și pe mine la fel. Au impresia că s-au împrietenit cu mine, apoi, când le spun ceva ce nu coincide cu așteptările și dorințele lor, când refuz să le adăp iluziile, au impresia că s-au certat cu mine. Iar eu în răstimpul ăsta rămân… eu însumi, nu am sentimentul că m-am împrietenit sau certat cu nimeni, nu am nicio impresie și niciun sentiment…. Experiența mea interioară îmi dictează o anume formă de exprimare și adesea modul ăsta de a mă exprima este foarte deranjant pentru unii. Mie nu îmi pasă de autoritate, de biserică, de societate, interpretez toate scripturile strict raportat la atât cât pot eu însumi experimenta din ele, am o concepție foarte originală asupra prieteniei, de aceea pot fi aproape insuportabil pentru unii. Faptul că tu te poți armoniza cu mesajul meu și cu faptul că eu însumi mă consider o forma de energie cosmică și nu o persoană este o raritate. Dar, dacă este astfel, normal ar fi să și dispară orice fel de impresie pe care o ai, cum ca m-ai deranja sau că este necesar să îți ceri iertare. Eu, o să-ți vină să razi, dar în weekendul ăsta mi-am propus un nou exercițiu spiritual: orice s-ar întâmpla, orice fel de prostie aș face, în special la serviciu, unde prostiile sunt inevitabile din cauza vitezei, să nu mai spun „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „scuză-mă” și nimic sinonim. Să vedem ce se întâmplă dacă trăiesc fără regrete și fără remușcări, să văd dacă voi putea supraviețui fără povara vreunei vinovății.

 Î: …Și mai am o întrebare - cum trebuie să gândești și să reacționezi atunci când ți se pregătește răstignirea?

R: Primul lucru care trebuie înțeles este simbolistica răstignirii. Crucificarea este orice suferință asumată, care se poate converti în renaștere, în re-înviere. Fără renașterea spirituală, răstignirea, adică de fapt durerea în genere, rămâne lipsită de orice sens spiritual și tine strict de domeniul fiziologiei și medicinii.

Atitudinea potrivită în fața suferinței, a crucificării nu este una universal valabilă, nu există o „rețetă” de succes pentru așa ceva. Mai trebuie înțeles, de asemenea, și faptul că răstignirea este un eveniment care se petrece zilnic în viața noastră, pentru că în fiecare zi murim câte puțin pentru a renaște câte puțin. Când pleci dintr-un loc, când te desparți de cineva, când închizi ușa de la birou, când stingi lumina și te culci – toate acestea sunt diferite modalități ale morții, versiuni de crucificare.

Există, deci, atitudinea clasică a sfântului în fața crucii-atitudinea lui Isus, care refuză orice luptă, orice rezistență și opoziție, orice gest violent sau vătămător și se abandonează total crucificării, iar atitudinea asta de abandon total transmutează suferința în ceva ce îi este total opus – în reînviere, în renaștere mistică.

Există apoi atitudinea eroului, cum este cea a războinicului Arjuna din Bhagavad-Gītā. Eroul, spre deosebire de sfânt, este mânat de propria lui natură să  lupte, să acționeze. Cu toate astea, este de remarcat că Isus, ca și Arjuna, nu fac altceva decât să se supună voinței Întregului, Totalității, Tatălui, care, după cum vedem, dictează atitudini diferite unor temperamente și naturi umane diferite.

Nu trebuie să ne închipuim că Arjuna este singura ipostază a eroului, el este doar un arhetip, adică un model exemplar. Eroismul și sfințenia se întâlnesc în viața cotidiană, ca și crucificarea. O mamă care își crește copii singură este la fel de eroică precum Arjuna. Un funcționar care stă două ore peste program fără altă rațiune decât aceea de a-și ajuta un coleg, riscând la rându-i să facă infarct din pricina extenuării, repetă atitudinea lui Isus în fata crucii.

Trebuie menționată și atitudinea tâlharului celui bun răstignit alături de Isus. Tâlharul cel bun simbolizează omul care, conștient fiind că a greșit și plătind prin suferință pentru greșeala lui, sare în apărarea celui nevinovat. Tâlharul cel bun este de fapt un tip de anti-erou, de erou neconvențional, așa cum vedem astăzi în filmele polițiste – un detectiv cu viața dată peste cap, de regulă divorțat și alcoolic, își pune totuși viața în pericol pentru a salva oameni inocenți.

 În concluzie: fiecare trebuie să afle tipul cel mai corect de atitudine în fața „răstignirii”. Asumarea conștientă a suferinței convertește suferința în viață veșnică, ăsta este mesajul lui Isus. Dar în viața de zi cu zi cade în responsabilitatea noastră să decidem care este calea cea justă.

Mai trebuie înțeles ceva: crucificarea este inevitabilă. După cum spune Isus, bobul de grâu trebuie să moară pentru a aduce roadă. Viețuirea noastră în temporalitate ne supune la multe încercări, multă durere. De atitudinea noastră corectă în fața acestor încercări depinde mântuirea. Și o atitudine corectă presupune a ști la ce trebuie să renunți, să înțelegi ce trebuie să moară. Trecutul, in primul rând. Părerile de rău, remușcările, resentimentele – astea sunt piedicile de care trebuie să ne eliberăm, pentru că astea sunt lanțurile prin care trecutul ne înrobește.

1 - În căutarea prezentului pierdut : reziduurile karmice și căsuța de e-mail

 « Fericiţi sunt războinicii care, o fiu al lui Pṛthā, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă » ( Bhagavad-Gītā, II,32)

 

Scurt cuvânt înainte

Articolele ce vor urma, pe marginea dialogului din Bhagavad-Gītā, și nu numai, constituie reproduceri, aproape cuvânt cu cuvânt, ale unei corespondențe electronice purtate aievea cu o fostă colegă de departament, care mi-a pus o serie de întrebări legate de spiritualitate. Am ajuns la concluzia că dialogul dintre noi poate prezenta interes pentru toți aceia care năzuiesc către pacea eternă. Dialogul nu este prelucrat, de aici și prezența unor anumite inconsistențe stilistice, datorate îndeosebi preocupării mele de a surprinde, prin răspunsul meu, săgeata întrebării cât mai aproape posibil de momentul eliberării din coarda întinsă a minții. Pe lângă asta, am considerat ca perfect legitimă cererea interlocutoarei mele, care a spus că schimbul acesta de replici trebuie ”să rămână astfel - manifestarea spontană a durerii, soluția spontană a găsirii unei căi de eliberare, lipsa materializării gestului extern”.

 

Întrebare: Tu zici că trebuie să lăsăm trecutul acolo, dar sunt momente care revin, și revin chiar dacă ne educăm să le uităm, revin chiar dacă le adâncim în sertare. Și făcând asta, nu că aș uita, dar parcă pun un pansament acolo!

Răspuns: Trecutul nu poate fi uitat.

Ceea ce spun eu este că noi avem puterea de a-l „dezactiva”, adică de a-i tăia doza de negativitate prin care trecutul ne face să suferim în prezent. Adică: să ținem minte trecutul, dar să-i luăm puterea de a ne durea.

Î.: Îmi place mult cum ai spus - să avem puterea de a-l dezactiva. Este foarte frumos și pur. Lipsit total de ego. De multe ori, pentru a putea comunica măcar la un nivel minim, mi-am ales o calitate a omului din fața mea și am încercat să o văd doar pe aceea, refuzând categoric să văd altceva. Uneori, spuneam că eu sunt de vină, că văd doar răul. Și atunci mă autoeducam spunând că de fapt răul nu există, că e doar incapacitatea mea de a vedea binele. Funcționează. Cel puțin, la mine, da. Pe termen destul de lung. Dar ce te faci în ziua în care, brusc, te lasă mușchii, când nu te mai consideri nici tu vinovat că nu reușești să vezi binele, când simți că lumina nu este prezentă și când vezi persoana din fața ta așa cum e ea? sau situația respectivă? Și acest tip de atitudine, nu seamănă și el cumva cu o prefăcătorie? Sau pentru că este săvârșită cu un scop bun, este o prefăcătorie "permisă", căci te ajută să te smerești/purifici de ego?

Să ai puterea de a dezactiva. Da. Cred că este minunat să îți amintești de trecut numai cu bucurie sau să reușești să vezi potențialul pozitiv pe care l-a generat acest trecut. Crezi tu, însă, că o lacrimă, din când in când, sau, pur și simplu "tăcerea cuminte" - acestea sunt dovezi de maturizare incompletă sau ale faptului că nu am ”dezactivat” complet doza de negativitate din el?

R.: Să vezi în om ceea ce are el bun nu este o prefăcătorie. Maharishi spunea că obiceiurile și pasiunile sunt rele, nu omul însuși. Exemplul cel mai elocvent al înțelegerii acestor limitări îl dă Isus când spune „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Părerea mea este că fără o acceptare necondiționată a limitelor celor din jur, omul nu poate evolua spiritual. Ce spunea Isus? Că trebuie iertați toți, chiar și romanii. ”Romanii” simbolizează opresorul suprem. Cel care reușește, la modul sincer și profund, un asemenea proces de înțelegere și acceptare a limitelor oamenilor ajunge în final să renunțe la propriul ego. Dacă „te lasă mușchii”, o iei de la capăt cu același proces de înțelegere și acceptare și într-o bună zi atitudinea de iertare și compasiune va pune stăpânire pe tine fără niciun efort, te va copleși. Este vorba de multă practică aici. Deci nu este nevoie să „te prefaci” că omul de lângă tine este bun. Dacă nu înțelegi că esența lui este într-adevăr una divină, exercițiul spiritual devine pierdere de vreme.

Cred că „o lacrimă din când în când” prinde bine pentru fiecare, atâta vreme cât nu ajunge să te domine. Nu poți trăi în trecut, din trecut nu poți evolua pentru că trecutul a murit.

Î.: Spune-mi, te rog…. Cum știi când încetează prostia și când începe prefăcătoria? Sau cum știi care este mai întâi, dacă este una sau alta? Cred, abia acum înțeleg de ce, unii părinți spuneau "traiul lângă un om păcătos te smerește" sau, cum spui tu, "arde ego-ul".

R.: Deosebirea dintre prostie și prefăcătorie este precum cea dintre culpă și intenție din dreptul penal. Deci am putea spune că prefăcătoria este o prostie intenționată, o formă mai rafinată și mai conștientă de ignoranță, în care greșești, dar știi și că faci rău. Ai văzut că cel mai vehement era Isus față de farisei și cărturari, de pretinșii știutori ai legilor, de „atoateștiutori”? Nu am văzut nicăieri ca Isus să condamne curvele și bețivii, dar față de acești erudiți prefăcuți era necruțător. De ce? Pentru că erau niște ignoranți cu pretenții de știință, pe când ceilalți greșeau din ignoranță pură, păcatul curvelor era, ca să spunem astfel, ceva mai scuzabil. „Du-te, femeie, și să nu mai păcătuiești”.

Din punct de vedere strict tehnic suntem uneori obligați să evaluăm indivizii, să spunem de pildă că X este bun sau slab la cutare sau cutare. Dar etichetarea morală este o mare eroare. Ferește-te să etichetezi oamenii, fie pe alții, fie pe tine însăți, pentru că fiecare astfel de judecată de valoare te separă de restul umanității.

Există grade de conștiință și grade de evoluție spirituală, nu există oameni buni sau răi și nimeni niciodată nu a păcătuit. Și de fapt nici nu există mai mulți oameni, pentru că același ocean infinit de viață curge prin corpurile tuturor. Există o singură sursă de viață, numită de unii Dumnezeu, care însuflețește temporar aceste trupuri și aceste minți. Acestea din urmă sunt imperfecte, supuse greșelii, prin definiție. Nu uita, nu există mai mulți oameni, există doar un ocean ale cărui valuri sunt oamenii. Iar valurile nu pot fi privite separat de ocean și nu pot fi etichetate ca rele sau bune, pot fi doar valuri.

Î.: Prinsă între trecut și viitor, eu eram tot timpul ocupată să închid un capitol și să mă pregătesc pentru altul - mama avea nevoie de mine, tata la fel, serviciul la fel, de fapt, aveam eu nevoie de el pentru a-mi plăti tăvălugul de cheltuieli, generate tot de mine, de dorința mea de a trăi liberă și independentă, hi, hi, de profunda mea libertate de a da socoteală numai Cerului. Câtă putere îmi luam atunci când mă opream la Universitate și mă uitam la porumbei cum făceau baie în fântână sau cum veneau la mine să le dau covrig să mâncăm împreună.

Au rămas în căsuța mea numai e-mail-urile tale care țin de Spirit. De parcă, venind de la tine, nu mai există nici trecut și nici viitor.

127 sunt de la tine, din totalul de 207 mail-uri; iar în diferența până la 207 se află facturi de gaze, notificări și corespondența cu băncile, pentru creditele pe care le am, discuții legate de job. Și această diferență este doar pentru că nu am avut suficient timp să-mi fac curat în e-mail.

R.: În căsuța mea poștală se află cam 7-8000 de e-mailuri. Nu am mulți interlocutori, dar am multe abonamente la diferite site-uri care îmi trimit informații și știri, pe care uneori chiar le citesc: de la newsletter-ul Bank News la site-ul lui Ramana Maharishi.

Mai este ceva, bineînțeles. Eu nu îmi șterg niciodată e-mailurile, decât cele de tip „spam”. Nu aș simți nevoia de a le „curăța” decât dacă le-aș căuta pe cele din trecut. În cazul ăsta, da, aș avea dificultăți în a le găsi. Asta este diferența între e-mailul meu de la serviciu și cel de acasă. La serviciu există trecut iar mailurile din trecut sunt foarte importante, de aceea mesajele de la birou sunt de așa manieră organizate, încât să pot găsi în maximum un minut orice mail trimis sau primit vreodată, indiferent de subiect. La serviciu exista timp, acasă-nu. În primul rând pentru că acasă lucrurile au evoluat de așa natură încât „acasă” devine sinonim cu „sacrul”, acasă constituie un timp sacru și un spațiu sacru în care durata temporală este abolită. Prin urmare, nu caut decât în cazuri excepționale mailurile din trecut, pentru că ceea ce încerc eu să fac este să trăiesc fără remușcări și fără regrete, fără trecut și fără viitor, de aceea nu sunt atașat de trecut și nu mi-e rușine cu el, nu mi-e teamă de viitor și nu am mari așteptări de la el.

 La fel este și cu teoria indiană a „karmei”. Reziduurile faptelor din trecut sunt menite să genereze alte fapte și tot așa, aproape la nesfârșit. Dar la fel ca și căsuța mea de e-mail, faptele vor continua, ineluctabil, sa se acumuleze, dar eu nu mă voi identifica cu „destinatarul”, cu cel care acționează; la un moment dat omul începe să se trezească din visul acesta al faptelor ce generează noi fapte și se detașează, se dă deoparte, lăsând faptele să se întâmple mecanic, fără a avea sentimentul că este el autorul lor. Iar în acest punct începe procesul de anihilare a karmei și implicit a existenței temporale. Nu mai ești scutit de chinuri, însă conștiința începe să înflorească iar procesul acesta este asemenea bulgărului de zăpadă – este de neoprit. Esența mesajului lui Krișna din Bhagavad-Gītā este următoarea: anihilarea karmei nu se produce împiedicând fapta să se producă, ci prin detașarea interioară, în plan intențional, de fapte, care continuă să se producă în mod mecanic. În concluzie, adevărata nefăptuire (naiṣkarmya) înseamnă a te ridica la înțelegerea faptului că existența întreagă făptuiește prin tine, nu tu. Tu trebuie să stai deoparte și să te privești, pe tine și pe alții, acționând ca agenți ai acestei puteri unice. ”Săvârșește deci fapta ce trebuie făcută, mereu desprins [de ea], căci omul care făptuieşte desprins ajunge la culme” (III,19)

Prin urmare, nu îmi petrec prea multă vreme cu organizarea e-mailului și nu simt deloc nevoia ca mailurile de acasă să fie organizate. Corespondența cu tine pe marginea Gītei va fi o excepție. O să mă apuc la un moment dat să revizuiesc aceste mesaje pentru că ele reprezintă o minunată introducere la un comentariu pe care aș dori să îl scriu pe marginea Gītei. Chiar dacă va dura câțiva ani, nu prea are importanță, pentru că existența nu se grăbește, doar lucrurile care nu contează se grăbesc, întotdeauna.

Ca o părere generală asupra vitezei cu care se întâmplă lucrurile: am remarcat că, în viață, cu cât mai urgent mi-a părut un anume lucru, o anumită sarcină sau responsabilitate, cu atât au fost mai puțin importante pe termen lung. Toate aceste mailuri cu contracte și cu opinii juridice de la serviciu: când mă gândesc la câte o astfel de lucrare după ani de zile, mă apucă râsul. Dar atunci, pe moment, pare vitală, esențială, pare a întruchipa tot ce există. Or, Dumnezeu ne face să suferim adesea pentru ca îl ignorăm. Acordăm mai multa atenție e-mailurilor de la colegi decât mesajelor divine, cu toate că și astea ne sunt transmise continuu, dacă suntem vigilenți și alerți. Acordăm toată atenția noastră lucrurilor trecătoare și aproape deloc nu suntem atenți la muzica sferelor, la poezia veșniciei. De aceea suferim. Suferința este calea prin care Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem la el. Asta este, cum spunea Eliade, valoarea soteriologică a suferinței în filozofia indiană. Suferința este un guru, pentru că ea te îndeamnă să cauți cunoașterea, să cauți pacea interioară.

Î.: Ieri nu am muncit nimic. Mă vor da ăștia afară. Am obosit, Lucian. De fapt, nu mă vor da, pentru că am muncit continuu de când am venit aici. Continuu. Doar că ieri mi s-a luat. Punct.

R.: Ziua de ieri nu mai există, ziua de ieri a murit iar tu exiști acum. Nu uita, „chiar și la omul înțelept, care se stăpânește, simțurile frământate târăsc mintea cu forța”, se spune în Bhagavad-Gītā. Asta e cu atât mai valabil într-un mediu dinamic cum este al tău. Ceea ce recomandă Tolle cu privire la episoadele astea de nervozitate, frustrare, supărare, iritare etc. este micșorarea treptată a intervalului de timp între survenirea crizei de nervi și conștientizarea ei. Conștientizarea și negativitatea sunt incompatibile, nu pot conviețui. Conștientizarea și aducerea atenției în momentul prezent sunt cea mai buna terapeutică pentru stările impulsive. Când devii agitat și impulsiv dispare conștiința momentului prezent, dispare conștiința de sine însăși. Or, scopul este ca la un moment dat să reușești să rămâi conștientă în chiar momentul în care începi sa te înfurii și atunci conștientizarea va împiedica furia să se producă.

Î.: Ieri nu am reușit să mă consider ocean și doza de negativitate am luat-o cu mine. Ieri, a fost una din zilele acelea când îmi venea să le dau foc tuturor și când mă simțeam într-o închisoare, la birou. Aș fi plecat în munți.

R.: Explozia de negativitate de ieri se va repeta, nu trebuie să disperi, asta este tot, însăși conștientizarea ei îi scade treptat din forță, atunci când va mai apărea. Dar lucrul esențial este să nu te descurajezi când astfel de stări se produc, pentru că astfel a fost condiționată mintea să reacționeze vreme îndelungată. Decondiționarea se produce prin conștientizare și abandonare de sine.

Î.: Îmi spui adesea că "fiecare are propriul drum". Am observat, la mine, o dorință permanentă de a mă întoarce în trecut și de a privi mereu în viitor. Despicarea firului în patru și analizarea faptelor și a succesiunii lor, a generării celor ulterioare, din dorința de "a înțelege". Și atunci, observând aceasta, mi-am tăiat singură mijloacele pe care  eram tentată să le folosesc pentru a mă întoarce în trecut sau am încercat rapid să le epuizez și finalizez pe cele care făceau parte din viitor.. Mail-urile cu opiniile juridice le-am pus într-un "compendiu" (nu înainte de a le parcurge din nou, de a căuta in legislație, și de a le asimila, într-un fel). Restul, care sunt arse sau renăscute, prin cele prezente, le-am șters. Pe cele care au ținut de oameni din jurul cărora "destinul însuși m-a îndemnat să plec", le-am șters. Ca în Camil Petrescu, "i-am lăsat tot, casa de la Constanța, albumul, obiectele de preț, cărțile, lucruri personale, amintiri, tot trecutul". În felul acesta m-am obligat să nu mă mai întorc în trecut. În felul acesta, matematic vorbind, mi-am împuținat șansele de a mă întoarce în trecut, le-am restrâns doar la acele întâlniri întâmplătoare, pe care oricum nu le puteam controla și pentru care mă pregăteam dinainte de a ieși din casă, în sensul că "nu îmi voi petrece cu ele mai mult de două minute” și că nu voi pune întrebarea banală "ce mai faci?", căci asta ar însemna că îmi pasă. Or, mie, nu îmi mai pasă sau, într-un fel, nu doream să îmi mai pese. A sta mai mult înseamnă a intra eu însămi în acea categorie care îmi repugnă complet și pe care o urăsc cu toata ființa mea, categoria prefăcuților (eu încă nu am reușit să mă detașez de această categorie; mă revolt de fiecare dată și îmi vine, de multe ori, să le zbor tarabele, nu m-am maturizat suficient, știu). 

De aceea, la întâlnirile cu trecutul, încercam să mă liniștesc, să răspund la salut și repede să plec mai departe. La întrebări, să răspund, dacă se poate, cât mai politicos și să închid. În orice caz, să blochez generarea unei conversații.
Orice trecea peste două minute era un furt din prezentul meu.

La fel cu viitorul. Ce fac mâine? Rata la bancă, întreținerea, rata la mașină, gazele, lumina, totul, de la un capăt la altul, îmi părea o înșiruire de plăți. Imediat ce luam salariul, trebuia să am grijă de toate acestea. La urmă, prezentului îi rămânea extrem de puțin. Atât de puțin că uneori (nu întotdeauna) treceam pe lângă o patiserie fără să îmi pot permite un pateu cald cu brânză. Ajungeam acasă, și din nou viitorul - mâine am interviu-cămașa de calcat, cesiunea de recitit, garanțiile. Într-un final, târziu, mai citeam câte un pasaj din Gītā, Osho, Părintele Porfirie, Filocalia... dar era ca în legenda cutiei Pandorei - era atât de firav și de micuț ce dădeam clipei. Lucrurile au revenit la normal atunci când eu le-am privit în față așa cum erau, când am realizat că nu mai vin către mine și că, oricât de mari ar fi, și eu exist. Adică atunci când m-am liniștit.

R.: Ratele la bancă, întreținerea și toate celelalte nu sunt o pacoste atâta vreme cât conștiința prezentului nu se pierde complet în anticiparea viitorului. Nu trebuie uitat că, deși poate că ratele sunt datorate mâine, noi plănuim dinainte cum, cât și când să plătim. Iar planurile astea se fac acum, în momentul prezent. Uneori, rostul prezentului este de a-ți oferi un spațiu unde să planifici viitorul. Dar asta nu înseamnă că viitorul trebuie să ia în stăpânire mintea, cu grijile lui. Trebuie să ne planificăm plata cheltuielilor, dar nu ne ajută deloc grijile în legătură cu ele. Grijile nu sunt altceva decât amplificarea unei dificultăți prefigurate în minte, sunt modalitatea prin care viitorul ia în stăpânire mintea, în dauna prezentului. Iar viitorul nu vine niciodată, pentru că este o ficțiune a minții, atunci când a venit viitorul constați că este tot prezent și în acel prezent ciclul se reia: vei începe să îți faci griji în legătură cu ratele și întreținerea de luna viitoare. Nu trebuie să facem din viitor o pacoste, o preocupare prioritară nici măcar atunci când facem planuri în legătură cu el. Poți aborda planificarea și viitorul plină de spaimă sau îl poți aborda precum fac veverițele care adună alune, ca în exemplul lui Tolle. Poți să acorzi viitorului toată energia ta mentala și totuși atenția ta să nu fie desprinsă de momentul prezent. Poți să fii obosită de moarte și totuși împăcată. Deci nu viitorul și nu efortul ne fac să suferim, ceea ce ne face să suferim este grija, teama, așteptarea sau negarea acelui viitor care, când va veni, va fi tot în momentul prezent. Trebuie deci să înțelegem că nu grija plătește cheltuielile și că planificarea asta plină de teamă are toate șansele să dea greș într-o bună zi. Este un adevăr recunoscut de marii atleți, de marii artiști, de maeștrii artelor marțiale: prefigurarea țelului nu se face în dauna momentului prezent, care rămâne în centrul conștiinței necontenit. Niciun mare arcaș nu este pe deplin absorbit de țintă și nu uită mâna care încordează arcul, nu uită mișcările respiratorii. Nevoia de a plăti cheltuielile, ca și în general dorința de a ajunge într-un viitor anume te poate face foarte nefericită și crește șansele de a rata acel moment viitor. În tot ce am făcut în viața mea, în plan profesional sau personal, am fost eficient numai atunci când am fost suficient de detașat încât să pot accepta cu seninătate eșecul, cu alte cuvinte, atunci când sentimentul profund al momentului prezent nu m-a părăsit. Atunci când trăiești mare parte din viață într-o stare continuă de încordare, când viitorul ocupă majoritatea spațiului atenției tale, drumul către eșec este mult mai sigur.

Viitorul pare a avea o importanță vitală. Ei bine, nu are. Viitorul este într-adevăr un lucru important, dar care… lipsește cu desăvârșire, pentru că în momentul în care sosește constatăm că este tot prezent. Grijile tale nu vor achita cheltuielile. Munca-da, planificarea-da. Dar nu grija.

Asta este lupta noastră, prin asta suntem noi Arjuna – prin bătălia de fiecare zi construită pe efortul de a ne aduce atenția în prezent chiar când planificăm acțiunile din viitor. Este un exercițiu spiritual și are, așadar, nevoie de multă practică. Mințile noastre au fost condiționate într-un anume fel de școală, părinți, joburi: să fim încordați, să ne panicăm repede, să acordăm importanță vitală unor nimicuri pe care societatea le consideră esențiale (și vrea să le considerăm și noi la fel). Deci –vine într-o zi momentul în care omul se satură de toate condiționările și toate grijile și încearcă să se oprească. Asta este soluția mântuitoare oferită în Bhagavad-Gītā: dacă făptuiești fără a avea sentimentul că ești tu autorul acțiunii, adică într-o stare de deplină detașare, „în acesta [o dată] stabilit, nicio durere, oricât de mare, nu [te mai] urnește.”(VI,22). O astfel de stare aveam eu în urmă cu o luna și jumătate: banii mi se terminau, nu aveam serviciu și nu mă chema nimeni la interviu. Și după ce mă obosisem de atâta grijă, de parcă aș fi lucrat 16 ore pe zi fără a avea niciun job, ei bine, într-o bună zi am cam început să mă satur de atâta îngrijorare și am spus pur și simplu: „Ei, și?”. Și m-am simțit ușurat, mi-am dat seama că este o situație dificilă, dar nu o tragedie. Tot persistând în starea aceea de împăcare cu orice va aduce viitorul, în curând jobul a ieșit ca prin miracol. În 6 luni de zile, a fost doar al treilea interviu. Bineînțeles că jobul, in momentul în care a apărut, a venit în același etern prezent. Și nu a adus niciun miracol și nu m-a făcut fericit, nici nu  așteptam așa ceva de la un job. El are funcția lui, secundară, în viață. Deocamdată nu se poate fără job, pentru că nu sunt om bogat, deci jobul este important, dar nu vital, nu esențial, nu va trece o veșnicie și jobul va dispărea…Așa trebuie tratat serviciul (exceptând cazul în care serviciul este totuna cu hobby-ul tău, caz în care discutăm pe alte coordonate), așa trebuie tratate în general lucrurile necesare (rate, întreținere, gaze etc.) pentru că ele au parcă personalitatea lor, ele ne invită să le acordăm importanță absolută, finală. În afară de job nu mai există nimic! Ei bine, după ce am muncit vreo zece ani, am ajuns la concluzia că jobul meu nu merită să-i aloc mai mult de nouă ore pe zi. Chiar dacă și acum obosesc strașnic, este totuși altfel decât în trecut. Obosesc pentru că îmi fac datoria, pentru că onorez scopurile din orizontala temporală a vieții, chiar dacă sunt secundare, obosesc pentru că încerc să fac lucrurile bine și aici, pe pământ. Dar în câteva dăți am greșit, destul de grav. Ei bine, asta nu m-a mai distrus, ca pe vremuri, nu am ajuns acasă neom, mi-am dat seama că am făcut tot ce era de datoria mea, că greșeala este inevitabilă atunci când muncești într-o viteză năucitoare, așa cum muncim noi.

Învață-te să te împaci cu greșelile, cu neputințele tale, este un exercițiu spiritual foarte eficient. Învață-te să te împaci cu ideea că nu știi limba engleza și, în general, că nu știi un lucru sau altul. Ani de zile mi-am plâns de milă că trebuie să mă duc zilnic la serviciu în loc să stau acasă și să învăț limba sanskrită, ca orice iubitor de indianistică ce se respecta…Ei, uite că tot citind și recitind am învățat vreo 2-300 de cuvinte în sanskrită fără să îmi mai propun să învăț limba, ca atare. Și, apoi, am învățat că nevoia de a ști ceva, de a câștiga o abilitate intelectuală, poate fi o povară la fel de mare ca nevoia de a acumula bogăție materială. Te face să te simți de-a pururi mic, insuficient. Și când te simți insignifiant, fragment, începi sau continui sa suferi neîncetat.

Tu nu ești mică și insignifiantă, tu ești totalitatea…

…„Au revenit la normal atunci când eu am privit lucrurile în față așa cum erau, când am realizat că nu mai vin către mine și că, oricât de mari ar fi, și eu exist. Adică atunci când m-am liniștit.”

 Obișnuiește-te să aduci această liniște în iureșul vieții de zi cu zi, când sună telefoanele și vin dosarele, când ai de plătit rate. Respiră cât de adânc poți tu, șterge din minte orice gând preț de câteva clipe și apoi întoarce-te la lucrurile care „oricât de mari ar fi”, nu îți afectează ție simpla stare de a fi…Lucrurile, mari și mici, vin și se duc. „Contactele simțurilor cu materia, o fiu al lui Kunti, sunt reci sau calde, plăcute sau dureroase, vin și se duc, sunt trecătoare. Îndură-le, o Bharata” (II,14). Cu astfel de liniște ca fundal, provocările vieții sunt mai ușor de gestionat.