Lăuntric un fulg mă colindă (IV)

S-au oglindit odată cu cerul

În pleoapele mele larg deschise

Aceste pietre din colierul

Dorului meu, catre tine trimise.

Și iarăși îți spun că mă vântură dorul,

De suflet mă trage iar Podul Izvor

Din ăst crud exil mi-aș lua zborul

Spre el, dar uitat-am să zbor!

Nici știu să plutesc către sure

Crânguri de fag susurânde

Cu mâini mici cătânde prin mure,

Și prin ape cântând răcorinde.

Cătam stelele-acelea plăpânde

Ce credeam că se pot prinde cu mâna

Din vârfuri de arbori trosninde

Văietând  sub ele țărâna.

Și totuși nădejdea mă-mbie

Născând din cenușa tristeții:

Că nu eu, ci codrii-au să vie

La mine, în amurgul vieții.

Și-astfel, m-oi trezi, dintr-odată,

Fără să știu, acasă, prin dor

-O casă cum nu mai e altă:

Cu Podul Izvor ca pridvor.