08 August 2010

Tendinţele suicidale ale civilizaţiei indo-europene

“Simptomele le simţim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revolta astăzi nu are absolut niciun ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revolta ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greşite, cum a fost comunismul, astăzi nu mai are niciun ideal.” (Neagu Djuvara, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5266378-interviu-neagu-djuvara-suntem-guvernati-esalonul-doi-partidului-comunist.htm)






Subiectul grav de meditaţie la care ne invită, în termeni destul de pesimişti, şi nu lipsiţi de o anumită justificare, marele istoric Neagu Djuvara, din prisma unei concepţii formate în decursul a aproape un veac de acumulare şi reflexii, este prea vast pentru a-mi permite în acest spaţiu destinat lecturii electronice mai mult decât anumite observaţii, pe care le consider esenţiale.

Dintru bun început se cuvine să evidenţiez faptul că întotdeauna, în orice epocă istorică, omul a avut privilegiul de a alege; oricât de complicate au fost evenimentele la nivel social-istoric (prosperitate sau decadenţă, războaie, revoluţii, crize economice şi morale etc.), întotdeauna au existat mai multe opţiuni. Poate societatea nu le-a avut întotdeauna la îndemână şi, în ultima instanţă, societatea este o abstracţiune, o creaţie a inteligenţei umane, fără viaţă separată de cea a indivizilor. Însă indivizii au avut întotdeauna posibilitatea aceasta de a alege.

Dreptul cu care ne naştem cu toţii, de a alege între „poarta strâmtă” şi „poarta cea largă”, se impune acum ca subiect de dezbatere publică mai mult decât oricând, pentru că nicicând în istorie potenţele creatoare şi distructive ale oamenilor nu au mai atins dimensiuni globale. Niciodată specia umană (nu neapărat rasa indo-europeană) nu a mai avut capacitatea fizică de a se sinucide – la modul fizic, biologic – şi de a şterge de pe faţa planetei orice urmă de viaţă. În acest context este bine să punctez un anumit aspect trecut cu vederea de Neagu Djuvara, în legătură cu aceşti tineri pe care el îi vede ca fiind lipsiţi de idealuri. Ar trebui remarcat în primul rând că idealurile nu ţipă şi nu se bat cu pumnul în piept. Orgia colectivă ce urmează câştigării unui meci de fotbal nu dă seamă despre idealurile unei generaţii şi nici măcar despre totalitatea suporterilor unei echipe.

Pe de altă parte, nu vreau cumva să las impresia că viziunea mea e mai optimistă, mai luminoasă. Numai soarele poate arde cu putere miliarde de ani, pe câtă vreme, o vedem cu toţii, civilizaţie umană se vede în mod ciclic cuprinsă de combustia propriei măreţii, în asta văd şi eu semnele ineluctabilei prăbuşiri. Intenţia mea este mult mai modestă, doresc doar să atenuez în parte viziunea, excesiv de sumbră, pe care Neagu Djuvara o profesează în spaţiul media, cu privire la generaţia tânără. Ar trebui să intrăm în anumite detalii legate de viaţa cotidiană a tinerilor, a preocupărilor lor, dacă este să fim corecţi. Şi, între altele, corect ar fi să observăm că orice viziune monoculară, orice etichetă purtând pecetea definitivului şi ireversibilului aplicată unei categorii de vârstă este ofensatoare pentru indivizii particulari, foarte diferiţi, care aparţin acelei categorii. Pentru a răspunde la aceste alegaţii, prematur necrologice, privitoare la tânăra generaţie, ar trebui observat de pildă, că mulţi dintre aceşti „tineri revoltaţi” despre care vorbea marele istoric, în loc să prefere calea facilă, „poarta cea strâmtă” a înrobirii tehnologice, au reuşit să „domesticească” perfidul animal veninos numit tehnologia IT, utilizându-l ca instrument ce potenţează şi propagă la nivel de masă creaţia spiritului, dând naştere, spre exemplu, celei mai mari enciclopedii care a existat vreodată, pe nume Wikipedia. Dacă tot rosteşte eulogii ante-postume privitoare la generaţia tânără, Neagu Djuvara ar trebui, ca o firească şi dreaptă contrapondere, să îi scoale din morminte pe Diderot şi pe Voltaire şi să le comunice că există în momentul de faţă o enciclopedie ce numără peste trei milioane de articole. Tocmai experienţa istoriei şi istoricismului ar trebui să ne ajute să înţelegem că acestor forţe autodistructive le corespund forţe creatoare de dimensiuni egale. Cu cât cultura spiritului, religia, arta au trăit vremuri de mai aprigă restrişte, cu atât forţele regeneratoare ale omului s-au mobilizat şi au reuşit să-şi demonstreze vitalitatea. Din orice încercare grea prin care a trecut, umanitatea a ieşit regenerată. Pe lângă observarea tendinţelor sinucigaşe de necontestat, globale şi globalizante, corect este să ne îndreptăm atenţia şi spre spiritele creatoare, indiferent de vârstă, care funcţionează ca o contrapondere.

Neagu Djuvara spune ca nu avem idealuri, nici măcar greşite, că ne revoltăm doar pentru a distruge, forţa noastră este pustiitoare, sinucigaşă, idealurile noastre nu sunt nici măcar greşite, cum a fost comunismul etc. Dacă nu ar şti să facă distincţia justă între cine urlă mai tare şi cine gândeşte mai bine, Djuvara ar fi în mai mare măsură îndreptăţit să creadă asta, pentru că cei cu idealuri nu se vad la televizor decât arareori. Dar eu cred că mai avem o şansă, pentru ca cei de vârsta ta şi a mea şi cei mai tineri decât noi au încă idealuri, aici trebuie sa îl contrazic din nou pe Neagu Djuvara. Este drept, vocea noastră nu se aude destul de puternic şi prea puţini dintre noi ajung în poziţii de putere politică, din care iei decizii de anvergură naţională. Oamenii ca mine şi ca tine nu contează, noi reprezentăm doar câte un vot, fiecare. Aşadar, noi nu ajungem în faţă, sistemul politic actualmente croit pe anti-idealuri, nu permite ascensiunea idealiştilor. Pentru a ajunge sus, cu alte cuvinte, pentru a reuşi sa te situezi pe o poziţie de autoritate, trebuie mai întâi să te murdăreşti, să faci promisiuni mincinoase, apoi să îi plăteşti pe cei care te-au propulsat şi aşa mai departe. Aşa că preferăm să stăm în umbră. Un observator neutru ar putea spune că generaţia mea şi a ta a consacrat mai mult ca oricare alta laşitatea camuflată sub aparenţa onestităţii anonime. Eu îmi recunosc cel dintâi apartenenţa la această tipologie comodă, mă complac în anonimat, pentru ca îmi salvez baremi onestitatea...

Dar punctul meu de vedere depăşeşte cu mult discuţia asupra rolului pe care tânăra generaţie trebuie să şi-l asume în spaţiul public. Eu văd altfel lucrurile, pur şi simplu stă în firea mea să pun altfel problema decât o face istoricul. Djuvara, ca mare istoric, percepe destinul civilizaţiei actuale din perspectiva marilor mişcări sociale, el este în stare să interpreteze momentul actual prin asemănare cu atâtea tipuri de societate care au dispărut, pe rând, după ce au atins un punct maxim de expansiune. Dar tot ceea ce doreşte (sau poate el, ca istoric) sa vadă este evoluţia unui anume tip de societate funcţie de idealurile social-istorice, cărora le decelează legea de transformare. Daca îl vei întreba pe un istoric, nu neapărat pe Djuvara, care sunt idealurile care au constituit motorul civilizaţiei noastre româneşti, îţi va da anumite exemple foarte clare: Unirea Principatelor, Independenţa, Unirea din 1918 (fie că e sau nu situată temporal la 1 decembrie). Întrebarea este dacă astea sunt într-adevăr idealuri sau, mai precis, dacă tipul acesta de idealuri este cel care mai poate constitui la ora actuală fluidul vital care să resusciteze monstruosul organism colectiv care este societatea occidentală.

Părerea mea este că tipul de ideal pe care un istoric cum este Djuvara îl poate concepe, nu mai poate constitui o motivaţie suficient de puternică pentru civilizaţia actuală, sau, ca sa mă exprim oarecum plastic, societatea occidentala moare pentru ca nu mai are suficiente motive ca să mai trăiască. Civilizaţia noastră se sinucide pentru că încet şi sigur se sinucide mai înainte de orişice OMUL, individul care simte, trăieşte, munceşte în societatea de azi. Dar asta nu înseamnă că trebuie aruncat blamul pe umerii generaţiei tinere, nu ea a conceput hot-dogul, viaţa fulgurantă, precară, de tip „instant”, dimpotrivă, cred că ea culege durerile unei boli care a început odată cu industrializarea societăţii europene şi tot ea, generaţia tânără, în care suferinţa se acutizează, va fi cea care va găsi şi leacul. Orice s-ar zice, boala acestei civilizaţii începe odată cu desacralizarea, cu alte cuvinte, omul devine tot mai des-centrat, mai periferic în raport cu el însuşi, din momentul în care lucrurile ajung să constituie obiectul predilect al preocupărilor sale, în dauna vieţii sufleteşti.

Omul în genere (şi nu tânăra generaţie) a dat un nou înţeles, tragi-comic în McDonaldianismul său, ideii de Dumnezeu defunct a lui Fr. Nietzsche. Dar, să nu uităm: nu există „omul în genere” decât ca ficțiune a minții, există doar oameni vii, tu şi cu mine – aşa trebuie discutată „boala” dacă vrem să găsim şi tratamentul. Nu există boli, există doar bolnavi.

Şi eu mă revolt, dar nu pentru a distruge, ci pentru a căuta o cale de scăpare. Recunoşti, cumva, aceste simptome? O dată cu agonia şi moartea ideii de spiritualitate, de sacru, omul şi-a pierdut treptat ceea ce îl definea înainte de toate ca om: sacralitatea, viaţa de dincolo de lucrurile ce constituie universul pipăibil. Omul de azi trăieşte prin şi pentru lucruri. Spiritualitatea lato sensu (nu numai religia, dar şi diferitele modalităţi ale creaţiei artistice) au migrat de la centru către periferie. Noi suntem deja o generaţie desacralizată si hiper-tehnologizată, dar nu suntem prin aceasta o generaţie pierdută, pentru că avem în noi capacitatea de a converti profanul şi tehnologia în sacralitate şi cultură, tehnologia ni se oferă tocmai ca un vehicul cum nu a mai existat altul în istoria omenirii. Ne amintim foarte bine că în centrul vieţii strămoşilor noştri se afla religia. Chiar economia de tip agrar îl obliga pe om să se armonizeze cu anumite ritmuri cosmice, cu mişcarea astrelor, cu succesiunea anotimpurilor. La noi totul este mecanicizat, anotimpurile nu mai au nicio importanţă. Nu mai vorbesc despre viaţa religioasa a omului actual. Este vorba despre faptul ca activitatea profană, strict utilă (aratul, semănatul, culesul etc.) erau integrate unui complex de semnificaţii profund religioase. Noi ce sa mai integram? Sistemele de operare? Maşinile? Da, asta e provocarea căreia trebuie să îi facem faţă, să rămânem vii, şi la propriu şi la figurat, să găsim în noi înşine resursele de a supravieţui spiritual printre maşini, între un semafor şi celalalt, între o aplicaţie IT şi cea de anul viitor, când aceasta va fi considerată antică. Este testul suprem pe care îl au de trecut arta, filozofia, religia. Prigoana din vremea lui Nero şi demolarea bisericilor creştine de către comunişti au fost biete mângâieri părinteşti pe creştet în comparaţie cu traficul dintr-o capitală europeană, în termeni de impact asupra religiozităţii omului….



Nu idealurile istorice si sociale ne lipsesc, nu colectivitatea e problema, ci individul, incapacitatea mea şi a ta, ca oameni obişnuiţi ai lumii de azi, de a restaura sacralitatea, de a-i găsi un loc între activităţile noastre cotidiene, de a o racorda la joburile si hipermarcheturile şi maşinile noastre. Prin asta ne sinucidem noi ca civilizaţie, prin mutarea FIINŢEI de la centru la periferie, de la A FI la A AVEA. Suntem oameni tot mai des-centraţi, mai mult sau mai puţin bolnavi sufleteşte şi foarte puțini avem curajul de a recunoaşte acest lucru, dar nu te poţi face bine mai înainte de a recunoaşte că eşti bolnav, că suferi de o disfuncţie care trebuie tratată. Bineînţeles că eu nu fac decât sa repet în alţi termeni ceea ce spunea Isus acum 2000 de ani: reformarea lumii începe cu individul, numai asupra individului se poate acţiona eficient şi de fapt numai el însuşi o poate face, nimeni nu poate decide în locul său. Numai individul are de ales. Civilizaţia, umanitatea, statele – nu fac alegeri, ele se comportă pur cauzalist, precum fenomenele naturale. Dar omul, individul, este om tocmai pentru că şi în măsura în care este capabil să abolească principiile mecanicii cauzaliste newtoniene, care funcţionează, din păcate sau din fericire – rămâne de discutat – şi în sânul acestor frumoase abstracţiuni pe care le denumim „civilizaţie” şi „omenire”.




Atunci, Anto a spus:

De la bun inceput trebuie sa recunosc ca sunt de acord cu prima postare venita ca raspuns imediat articolului tau si sa admit faptul ca profunzimea ideilor articolului tau dublata de claritatea expunerii transpar cu usurinta pe tot parcursul lecturii, ca de altfel in majoritatea articolelor tale.



Fara nici o urma de indoiala trebuie sa recunosatem ca luari de pozitie ca cele ale d-lui Djuvara dau dreptul la replica si pentru asta trebuie sa-i fim recunoscatori, ca sa nu mai vorbim de rolul pe care-l are azi covarsitoarea sa prezenta ca istoric.






Punctul meu de vedere, simplu: nu putem cere unei generatii tinere sa reitereze la infinit tipare istorice si sa actioneze dupa un fel de datum istoric, istoria se repeta,ne-am obisnuit cu sintagma asta, e adevarat , imperii cad iar din cenusa lor renasc altele, toate civilizatiile stau sub semnul ciclicitatii iar despre ascensiune si decadere stim prea bine chiar si de la Cantemir incepand.


A cauta sa atribuim vina «cuiva» sau a arata cu degetul spre o intreaga generatie si a o face intr-un fel raspunzatoare…s-ar apropia intr-un fel de teatrul ionescian. Nu e vorba insa nici de a cauta partea luminoasa, nici de a se eschiva si nici de a vedea abisul, insa sunt de acord ca viziunea «extrem de sumbra proiectata asupra generatiei tinere» o vad ca si echivalentul abordarii deformate si penibile a Mioritei, abordare pe care o stim cu totii si conform careia acceptarea mortii ciobanului ar fi sinonima cu...resemnarea poporului roman in fata sortii...






In articolul sau Djuvara emite o judecata si asupra tineretului roman plecat din tara, tineret care ar trebui sa se intoarca «in masura posibilului, pentru ca sa creeze o noua elita si sa-i inlocuiasca pe cei de acum.»


Nu stiu daca simpla intoarcere ar urgenta sau ar ameliora o anumita stare de fapt insa «sa-i inlocuiasca pe cei de acum...?» revenirea acestora e ca incercarea de a face un fel de transplant... ar reusi insa acest transplant? Societatea romana , daca ne referim numai la ea, nu e o societate bolnava, ci e una descentrata iar acest...transplant e un scenariu la fel de irealizabil si sortit esecului. Da, a le cere acestor tineri sa actioneze acolo unde sunt e in opinia mea o solutie palpabila am putea zice vorba englezului...it’s a MUST !!!






In plus mai trebuie luat in consideratie , dupa cum afirmi, ca tinerii cu idealuri nu sunt dispusi in a face tot felul de compromisuri mai mult sau mai putin murdare numai pentru a ajunge mai in fata si a se face auziti.






Ca sa ajunem la o concluzie as vrea sa remarc faptul ca spui extrem de frumos si adevarat ca timpurilor actuale le lipseste OMUL.... actiunea OMUL-ui din centru. Mai multe natii si noi romanii avem ideea si simbolul rotii norocului ca simbol al mersului vietii, roata in centrul careia se afla individul(OMUL) care e martor la miscarea ciclica permanenta sus-jos, iar atata timp cat nu e in centru singura alternativa e situarea in acest refren de sus-jos al vietii... nu intru in detalii pentru a m-as abate mult prea mult de la subiectul abordat.


Traim vremurile furtunilor solare, ale dereglarilor la rang de norma, ale catastrofelor carora le dam tenta de obisnuit, ale gandurilor care devin fisier atasat si salvat, vremurile moficatorilor si potentiatorilor alimentari care au alienat din pacate si gustul pentru viata, pentru viu…


Suntem martorii unui progres scapat de sub control caruia nu stiu cat ii mai putem face fata daca il rascumparam cu indepartarea indivudului de sacralitate.


EXISTA insa tineri, ca mine si ca tine si ca multi altii care stiu ca exista drumul spre centru...si care mai stiu ca a trai se conjuga nu cu A AVEA ci cu A FI si ca timpul e ....prezentul!