04 July 2010

Între Johannes Gutenberg şi Silicon Valley. Destinul culturii scrise în mileniul III


"Simt în plămâni aerul Timpului               "My lungs taste the air of Time
Stârnit de căderea nisipului..."                           Blown past falling sands . . ."
                                                                          (Frank Herbert, Dune) 


Începând a scrie aceste rânduri mi-am amintit de versurile eminesciene „Cu lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec/Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întuneric”. Eminescu va rămâne un scriitor citit (nu numai studiat la şcoala) atâta vreme cât vor mai fi oameni care să înţeleagă limba română, pentru că ideile sunt profunde, iar cuvintele - elementare. Atâta vreme cât va exista iubire, imagine, vis, umbră şi întuneric, Eminescu va fi citit de îndrăgostiţi, poeţi şi filozofi, pe pajişti alpine şi pe nave spaţiale, pentru că Eminescu a avut inspiraţia genială, cel puţin în momentele (versurile) de graţie, să aleagă forma elemetară ideală pentru a îmbrăca anumite stări sufleteşti. Chiar cugetarea filozofică din Scrisoarea I este lipsită de concepte laborioase, de construcţii speculative destinate elitei. Nimic nu poate fi mai profund şi mai simplu decât versuri precum „Astfel, într-a veşniciei noapte pururea adâncă/Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă” sau „Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”. Ele par scrise de undeva din perspectiva absolută a nesfârşirii, a veşniciei eliberate de orice durată, de orice formă.

Generaţia mea a învăţat aceste versuri din cărţi tipărite pe hârtie. Cred că, o dată cu informatizarea, domnia cărţii pe suport de hârtie, aşa cum o ştie generaţia mea, se încheie. Majoritatea celor cu care am discutat acest subiect m-a contrazis cu destul de multă convingere, pentru că e greu să convingi un om care a învăţat să citească de pe un abecedar mirosind a cerneală şi hârtie proaspătă, având parcă propria personalitate, că va veni o vreme când copiii vor învăţa să citească direct pe dispozitive electronice. Înţeleg, pentru că şi eu simt la fel, şi eu am învăţat să citesc dintr-o carte din hârtie, este greu să accepţi această transformare pentru că îţi trebuie mult curaj să înveţi a muri...şi mai greu de acceptat decât propria-ţi moarte este gândul terifiant că lucruri ce par acum a ţine de însăşi esenţa fiinţei tale mâine nu vor mai fi considerate valabile nici măcar de oamenii valabili. Ne este greu să acceptăm că toate acestea sunt învelişuri, vehicule, suporţi, accesorii...şi că în final obiectele din lumea fizică suferă de boala temporalităţii.

Parcă Steinhardt spunea că, "dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, degeaba mai scrii. " (cu aproximaţie, din memorie)

Iar Nichita...

"Inima mea aude
nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni
cum îi latră" (citat dintr-o memorie informaţională pe care mi-o constat la fel de aproximativă, doar memoria emoţională e încă fără greşeală...).

Cred că toţi cei care scriu azi şi care au în vedere şi cititori ce se vor naşte în vremurile când trupurile şi minţile lor nu vor mai fi, trebuie să analizeze cu grijă un aspect esenţial al creaţiei: suportul, forma, haina pe care o îmbracă actul de creaţie culturală va influenţa modul în care aceşti scriitori, încă anonimi azi, vor fi receptaţi. În acelaşi timp, actul creator însuşi este o viziune asupra Fiinţei, o expresie a ceea ce avem noi veşnic în noi, dar nu mai mult decât o expresie, nu Fiinţa însăşi. Aş sfătui, aşadar, cu toată smerenia pe care se cuvine să o simtă un gânditor anonim din blogosferă, pe orice scriitor care nu a gustat încă dulceaţa amară a celebrităţii printr-un volum tipărit, să se dedice comunicării actului său de creaţie în mediul virtual, întrucât, creatorii care pot spera să fie citiţi încă pe suport de hârtie vor fi în viitorul apropiat aceiaşi care deja au reuşit să îşi câştige de ceva vreme notorietatea cu ajutorul invenţiei lui Gutenberg sau cei care, deşi necunoscuţi acum, vor mai izbuti să îi descopere lui Isus încă vreo amantă spectaculoasă, nedată publicităţii de către autorii Noului Testament, dat fiind că ideea unui Hristos sexy se vinde prin ea însăşi conştiinţelor care sunt, într-un anume sens, ele însele de vânzare sau vor identifica vreun eveniment catastrofal ce va provoca sfarşitul lumii în anul 2012, într-o versiune pe care totuşi să nu o fi profeţit încă nici măcar astronomii imperiului Maya. Dacă nu te poţi situa într-una din aceste categorii, nu vei reuşi, prin scris (ca act de creaţie spirituală) să ajungi la alţi oameni decât prin mediul virtual.

Dintr-un alt unghi de vedere, se cuvine spus că, dacă scriem şi pentru oamenii din generaţiile care nu s-au născut încă, este bine să avem în vedere şi modul în care o lume hiperindustrializată şi hiperinformatizată se va reflecta în sensibilitatea lor artistică.

E o idee care mă munceşte de ceva vreme, deşi ispita notorietăţii a reuşit să mă ocolească până acum: e vorba aici de simpla linişte lăuntrică ce se lasă uneori când, simţindu-mă cuprins de inspiraţie, încerc să împărtăşeşc în scris ceva autentic, o emoţie spontană, o simplă uimire lipsită de gând, ce s-a născut cine ştie cum din profunzimea sufletului şi minţii mele. Trăind de multe ori această linişte ce se lasă ca un voal odihnitor şi răcoros peste inima încinsă, într-un "spaţiu" lăuntric, atât de neasemenea lumii în care trăiesc şi, mai ales, lucrurilor pe care le săvârşesc eu însumi zi după zi, încep să mă întreb cum aş putea eu dărui oamenilor de departe (în timp şi spaţiu) aceste clipe de seninătate absolută,  cum voi putea eu împărtăşi o idee, un simţământ, o stare de neputinţă sau un moment de veselie unui cititor de peste o sută de ani, cum voi comunica eu, prin scris, cu el, aceste dileme şi paradoxuri, aceste zâmbete înlăcrimate, aceşti stropi de linişte care îmi picură brusc în minte ca nişte stropi de rouă, chiar într-un spaţiu imposibil, în mijlocul acestor mii de maşini de pe stradă, într-un oraş apocaliptic?

Versiunea engleză a giganticei enciclopedii on-line Wikipedia numără deja peste 3 milioane de articole. Spre deosebire de enciclopediile standard, e de amintit că multe din aceste articole (cum e şi cel dedicat lui Eliade - http://en.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade), dacă e să le punem în volum, ar ocupa câteva zeci de pagini. Doar un singur articol! La unele dintre aceste articole, zece pagini ar fi ocupate doar de bibliografie. Generaţia mea este una ce aparţine unor milenii diferite (II şi III) şi unor epoci antagoniste (comunism şi capitalism). În acelaşi timp, noi trăim era cărţii din hârtie şi tot noi facem trecerea de la carte la calculator. Generaţiile care vin vor cunoaşte aceste detalii numai din istorie, ele vor aparţine unei epoci clar configurate, având în centrul vieţii lor inteligenţa şi memoria artificială. Poeziile, legendele, miturile lor, se vor naşte în mijlocul unei lumi modificate ireversibil cu ajutorul inteligenţei artificiale.

Orice creator, indiferent de domeniul său specific, cred că urmăreşte în primul rând să treacă proba timpului, intenţia lui este să zămislească ceva care să fie valabil în orice timp şi în orice spaţiu. Cred că asta ţine de esenţa actului de creaţie, chiar şi libertatea lui eu o văd prin prisma acestei eternităţi, pentru că sentimentul de eliberare pe care îl induce creaţia artistică este tocmai o eliberare de tirania formei temporale. Prin urmare, nu atât auditoriul concret, de acum sau de peste o mie de ani, mă interesează, nici nu voi publica, probabil, nimic din ce scriu (în sensul clasic al cuvântului), cât vocaţia unei forme de exprimare artistică de a-i fi accesibilă acestui auditoriu văzut sub specie aeternitas.

Noi avem un rol total deosebit de al omului de cultură standard, care transmite generaţiilor viitoare ceea ce a acumulat şi creat generaţia lui. Noi, pentru a evita o ruptura totală cu cei care vin în urma noastră, trebuie să le înţelegem actul de creaţie înainte ca oamenii creatori înşişi să se fi născut. Şi cine nu reuşeşte să vizualizeze în propria imaginaţie cam cum ar arăta aceste 3 milioane de articole ale Wikipediei de limbă engleză puse în volum şi cine nu conştientizează că aceste trei milioane de articole vor fi considerate ceva insignifiant peste zece ani, nu poate săvârşi, acum în perioada asta de trecere, un ritual de trecere, pentru ca actul lui de creaţie să mai poată ajunge la cei din viitor. Adică, metaforic spus, nu poate converti moartea tiparului în iniţiere, în eveniment spiritual, la fel cum nu o poate converti pe cea biologică. Şi pe mine, cel puţin, nu atât recunoaşterea publică postumă mă motivează să gândesc astfel, cât înţelegerea faptului că există momente când reuşesc să îmi transcend propriul timp, propria epocă istorică, printr-un act de conştientizare din ce mai profundă a propriei mele esenţe atemporale odată cu împărtăşirea ei cu alţii.



Oamenii care s-au nascut in mileniul II şi vor muri în mileniul III trebuie să accepte această provocare, acest ritual de trecere. Cultura spiritului trebuie să treacă şi de această încercare pentru a deveni în final mai puternică. Tehnologia informaţiei, menită, în aparenţă, să distrugă din faşă orice urmă de trăire emoţională, tinzând să transforme efectiv omul într-o maşină, cred că va deveni, din contră, marele vehicul al filozofiilor, miturilor şi religiilor viitoare, pentru că reprezintă în fond o încercare pe care o vor trece doar acele flori puţine care "rod în lume or să poarte", cum ar spune Eminescu şi aşa a fost în toate epocile, probabil că şi primele crestături pe lemn sau pe piatră care atestau număru de cerbi înjughiaţi de şeful tribului, primele picturi rupestre, primele litere cuneiforme, primele pergamente egiptene...toate vor fi trezit aceeaşi uluire înspăimântată a lui homo sapiens iar spiritul creator omenesc a reuşit să răzbată pentru că au existat anumiţi indivizi care au învins, care au transformat, adică, anumite descoperiri de utilitate practică, în unelte de creaţie, au acceptat provocarea şi au transformat în aliat ceea ce părea că vrea să distrugă realul, autenticul epocii în care trăiau. Când scriu aceste rânduri încerc să dau timpul înapoi cu câteva secole şi mă imaginez îngropat prin cine ştie ce bibliotecă mănăstirească, citind de-o viaţă tone şi tone de manuscrise, gustând din personalitatea fiecărui copist ce va fi înmuiat de atâtea mii de ori pana în cerneală, în atâtea nopţi încântătoare, transmiţându-şi frânturi de inimă vie cu fiecare tremur al mâinii.... şi, la un moment istoric dat, mă trezesc privind cu uluire şi cu o firească, naturală repulsie primul text tipărit, prima grafie depersonalizată, inumană, mă aud întrebând în acel trecut virtual ce se va alege de cultura omenirii, dacă va reuşi să supravieţuiască acestui demon, denumit tipar, trimis din infern să distrugă pentru vecie cultura scrisă...