Către mine însumi – II. Despre şefi şi subalterni

„Am văzut robi călare, şi voievozi mergând pe jos ca nişte robi.” (Eclesiastul, 10,7)

Una dintre eternele surse de nelinişte şi agitaţie lăuntrică ale omului de azi este relaţionarea cu şefii. Te-ai gândit iniţial că e vorba doar despre şeful de la serviciu, care uneori îţi cere lucruri imposibile, sau uneori cam ridică tonul, sau îşi varsă asupra ta mânia declanşată de cine ştie ce eveniment neplăcut din viaţa personală, fără legătură cu calitatea prestaţiilor tale? Ar fi bine să fie doar asta, ar fi simplu, oamenii ar fi găsit demult o metodă de a elimina şefii şi şefia, cu toate că nici măcar comunismul, în infantilu-i vis de egalitate universală, nu a putut merge până acolo încât să îşi imagineze o lume fără şefi şi fără subalterni, dat fiind că universul social, aidoma celui dominat de legile lui Newton şi Einstein, nu poate exista fără ierarhie, în ultimă instanţă fără relaţionare, fără conflict al contrariilor, în încercarea acestora de a se armoniza, de a intra în acea stare paradoxală pe care Mircea Eliade o numea „coalescenţa contrariilor”. Or, toate dorinţele şi visele tale decurgând din goana neîncetată după fericire şi fuga de tot ce te poate face nefericit, adică de a fi într-o proporţie cât mai mare şef şi una cât mai mică subordonat, faţă de oameni şi lucruri, te va menţine întreaga viaţă captiv într-o luptă iluzorie cu lumea formelor, din care face parte şi (la fel de iluzoria) relaţie dintre şefi şi subalterni, dacă nu începi acum transformarea propriei conştiinţe.

„Perechile de contrarii definesc năzuinţele voastre, iar aceste năzuinţe vă întemniţează” spunea Frank Herbert, în Canonicatul Dunei, sintetizând în fapt mesajul cărţii Tao Te Ching a lui Lao Zi, de acum 2500 de ani:

„Aici, jos (sub Cer), toată lumea ia frumosul drept frumos şi în asta îşi are obârşia urâtul. Aici jos, toată lumea ia binele drept bine şi din asta apare răul. Astfel, Existenţa fiecărui lucru şi Nonexistenţa sa (opusul fiecărui lucru) se nasc simultan, îngemănate. Uşorul şi dificilul sunt laolaltă (se completează). Lungul şi scurtul se generează unul pe celălalt. Înaltul şi umilul (josul) se ating. Sunetul (vocea) şi tăcerea dau armonia. Înainte şi după, se urmează.”

Destinul tău lumesc implacabil, de a fi simultan şef şi subaltern, începe din clipa în care te afli în pântecele mamei şi se încheie abia atunci când eşti coborât în groapă, dus fiind de valurile vieţii, veşnic captiv într-o fluxiune de fapte şi întâmplări ce stau sub zodia efemerului, cum spunea în stil heraclitean poetul englez, P.B. Shelley:

„Oricâtă bucurie sau dureri
Ne-aşteaptă - fără capăt e cărarea.
Şi mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri
E veşnică pe lume doar schimbarea”.

Te afli în raporturi de subordonare cu părinţii şi copiii tăi, cu colegii, cu prietenii, cu iubitul/iubita, cu animalul de companie, cu vânzătorul de la magazin, cu autorităţile publice şi cu banca la care ai rate, dar, în primul rând cu ceasul.

Ceasul de la mâna ta este cel mai îndrăcit dintre toţi şefii pe care îi vei avea vreodată în viaţă.

Timpul este forma supremă de condiţionare a omului, care a crezut cu naivitate că prin abolirea sclaviei a făcut un mare pas către eliberare, de fapt către fericire. Dacă eşti un om ca mulţi alţii ai acestei societăţi moderne de consum şi stai şi te gândeşti puţin, încercând să identifici ce anume pe lumea asta ţi-a dat cel mai multe porunci pe care nu le-ai putut îndeplini, ce anume ţi-a produs cele mai multe dorinţe, temeri şi frustrări, vei conştientiza că e propriul tău ceas. A trebuit să faci un lucru sau să predai o lucrare până la un anumit termen, trebuie să îţi ajungă banii până la ziua de salariu, trebuie să ajungi la o întâlnire la ora cutare, ai rămas în urmă cu o rată la bancă? Dacă este să înduri cumulat, într-o fracţiune de secundă, toate frustrările dintr-o viaţă întreagă pe care ţi le-au produs minutele, orele sau zilele până la care te-ai luptat să generezi un eveniment sau altul, sau ai fost pur şi simplu, nevoit să aştepţi, pasiv, să se producă, vei avea reprezentarea a ceea ce poate fi numit iad în terminologie creştină.

Cât despre relaţia ta de subordonare faţă de autorităţi…este suficient să-ţi aminteşti constatarea cinică a lui Emil Cioran (citat aproximativ, din memorie): „Menţionarea necazurilor administrative – «The law’s delay, the insolence of office» printre motivele care justifică sinuciderea, mi se pare cel mai adânc lucru dintre spusele lui Hamlet”. Cât este de neplăcut să fii pentru câteva minute subalternul funcţionarului de la ghişeu, care, după sentimentele de furie şi revoltă pe care le-ai acumulat deja stând la coadă, îţi va spune pe un ton răstit că s-a încheiat programul!

Dar oare chiar astfel stau lucrurile? Relativitatea şi precaritatea vieţii – acesta să fie ultimul cuvânt, ultima poruncă răstită a destinului tău, concluzia tuturor căutărilor? N-ar fi, oare, mai bine să dai conceptului de „ierarhie” un alt sens, dincolo şi de acceptarea pesimist-fatalistă, dar şi de aşa-numita „abordare pozitivă şi constructivă a problemei”, adică îmbătarea cu apă rece pe care o utilizează în scopuri de manipulare toate corporaţiile pentru a te determina să le atingi obiectivele şi, în general, o întreagă societate construită pe ideea de progres de dragul progresului?

Nu e oare momentul potrivit pentru a întoarce lucrurile pe cealaltă parte, pătrunzând cu mintea până în fundalul acestui spectacol numit viaţă, până pe ecranul pe care se proiectează filmul existenţei, şi să constaţi caracterul paradoxal şi relativ al înseşi ideii de superior şi inferior, de ierarhie?

Nu cumva existenţa relaţiilor ierarhice a ajuns pentru tine de neîndurat tocmai pentru că în conştiinţa ta înseşi lucrurile şi, mai corect spus, gândurile, nu sunt corect ierarhizate? Te întinzi seara în pat după o zi obişnuită de muncă şi te întrebi: şuvoaiele gândurilor însele, care ţi-au inundat cu milioanele mintea în acea zi, nu au fost oare în relaţii de şefi şi subalterni, unele faţă de altele? Ce sunt acestea altceva decât gânduri-stăpâni alungând cu biciul, punând la muncă sau chiar ucigând gândurile-sclavi din mintea ta? De vreme ce nu ai ales la ce să te gândeşti, ci a trebuit să prioritizezi, să discerni între ceea ce e urgent şi important, sau numai important, să răspunzi la un telefon sau la un e-mail sau să participi la o şedinţă, sau a trebuit să alegi între momentul în care îţi vei apostrofa un subaltern şi cel în care vei îndura mustrările propriului tău şef, sau a trebuit să îţi suni soţul sau soţia sau prietenul/prietena pentru a amâna o întâlnire sau poate să îţi întârzii cu mai multe minute sau ore plecarea acasă, pentru a rezolva o sarcină picată pe neaşteptate de la şeful tău, cu menţiunea „urgent şi important” – ar trebui să începi prin a pune întrebarea dacă tu ai fost cel care a gândit întreaga zi, sau dacă nu cumva gândurile te-au gândit pe tine?

Există deci o ierarhie, alta decât cea dintre şefi şi subalterni, există o ierarhie între conştiinţa ta, pe de o parte şi cea a ideii de ierarhie socială, pe de alta. Şi între conştiinţă, pe de o parte şi fenomene şi gânduri, pe de alta. Iar tu ţi-ai subordonat, treptat, începând de la vârsta grădiniţei, conştiinţa - ideii de ierarhie socială, pentru că lumea în care trăieşti te-a învăţat că nu se poate altfel. Trăieşti în zona creierului şi nu în cea a sufletului, pentru că altfel nu poţi fi eficient. Pentru lumea în care trăieşti nu vei înceta să fii un instrument, un consumator şi un producător, nu vei fi niciodată un scop. În trecut, sclavia se exercita la nivel fizic, azi însă a luat o formă mult mai insidioasă: munca este în mare parte intelectuală, te obligă să potenţezi la infinit capacităţile creierului, să trăieşti în şi prin minte, să te consideri totuna cu gândurile tale, cu identitatea socială pe care ţi-ai construit-o, pierzându-ţi aproape complet componenta sacră pe care omul arhaic şi-o conserva în mod natural. Toate sistemele religioase instituţionalizate şi toate ideologiile economice, sociale şi politice, vor încerca să te convingă de adevărul simplu că omul, împreună cu fericirea lui, poate fi doar scop, niciodată mijloc. Dar, zică ce-o zice constituţia americană, de pildă, spiritul ei se va zări din ce în ce mai greu de după maşinile şi burţile americanilor, din ce în ce mai mari, pentru că ei, şi, după exemplul lor, şi noi şi orientalii, căutăm cu toţii fericirea acolo unde nu este de găsit. Or, se cuvine să medităm la cele zise de Isus: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”. Niciodată un lucru creat de mâna umană şi posedat de oameni şi nici un gând izvorând din minte nu te vor face fericit în mod durabil, pentru că vei alerga în continuare după alte lucruri şi alte gânduri, încercând să reaşezi lucrurile şi relaţiile tale cu oamenii în aşa fel încât să devii într-o măsură cât mai mare şef şi într-una cât mai mică subaltern. Iar această alergare după un surogat de fericire te va face tot mai nefericit, tot mai sărac, indiferent de mărimea contului bancar. Încearcă să rămâi în tine însuţi pentru un minut, atunci când te trezeşti dimineaţa şi vei realiza că a fi conştient de propria ta fiinţă lăuntrică transcende orice formă de relaţionare socială. În acest prim moment de conştiinţă, înlăuntrul tău eşti gol şi neîmpovărat, aşa după cum şi trupul şi mintea ţi-erau goale atunci când te-ai născut, acum nu eşti nici şef, nici subordonat, nici director, nici muncitor, şi nici nu ai baremi un nume. Dimineaţa când te trezeşti, înainte de a apare prima mişcare a gândurilor, vei fi pur şi simplu conştient, fără să trebuiască să îţi spui cum te cheamă, încă nu eşti, cel puţin pentru câteva clipe, nici director, nici subaltern, încă nu te defineşti prin relaţionare, eşti doar lucid. Dar deodată, involuntar, gândurile vor ţâşni din subconştient ca un torent scăpat de sub control, pentru că aşa ţi-ai învăţat mintea să îşi înceapă activitatea zilnică în miile de dimineţi precedente. Astfel ai condiţionat-o, luptându-te atâţia ani pentru a-ţi câştiga libertatea. Începi, deci, din primul minut al zilei, să judeci fapte şi oameni, mai precis să ierarhizezi, atribuind calificative fiinţelor, lucrurilor, acţiunilor. Acum, dimineaţa, la mai puţin de un minut după ce te-ai trezit, reîncepe conflictul interior care, cumulat în timp, zi după zi şi an după an, ajunge să trimită atât de des în spitalele de psihiatrie reprezentanţi ai cremei muncii intelectuale, specialişti cu salarii mari din corporaţiile transnaţionale, sclavii de lux respectaţi şi invidiaţi de către sclavii ceilalţi, aflaţi la baza iluzoriei ierarhii sociale şi care îi percep în mod eronat pe ceilalţi ca fiind stăpâni fericiţi, şefi. Dar dacă te opreşti puţin şi meditezi: este oare tot acest conflict interior inevitabil, eşti într-adevăr damnat să parcurgi şi din punct de vedere spiritual drumul fizic şi mental pe care l-ai străbătut ieri?

Nu acţiunile şi gândurile tale şi nu faptul că lumea ar fi prost întocmită te înlănţuie cu adevărat – ci atitudinea ta interioară faţă de ele, faptul că te ataşezi de ele ca şi cum ele ar fi totuna cu adevărul absolut şi soluţia fericirii tale. Nu faptul că ocupi un anume loc în ierarhie, de şef sau subaltern este problema, ci aceea că nu ai reuşit încă să discerni că tu în această viaţă ai de străbătut un drum lumesc, pe de o parte, în care ai datoria să joci un anumit rol şi, simultan, ai o cale spirituală de urmat. Iar tu nu faci decât să măreşti tot mai mult dezechilibrul dintre viaţa ta spirituală şi cea profană. Este adevărat, eşti şi vei fi un om al acţiunii, şef faţă de unii, subaltern în raport cu alţii, până în ultima clipă a vieţii, în istoria zbuciumată a acestei lumi, corpul şi mintea ta – care sunt tot vehicule în care locuieşti temporar - vor continua să călătorească încă vreo câţiva ani prin acelaşi peisaj cunoscut, în care vei lua decizii şi vei acţiona, dar substanţa ta spirituală te obligă să îţi reconsideri propria identitate în raport cu lucrurile şi oamenii. Tot aşa cum te-ai luptat ani şi ani să îţi condiţionezi mintea, la fel ar trebui să începi prin a o de-condiţiona. Faptul că, indiferent ce ai trăit şi ai gândit până acum, există o conştiinţă care îţi spune, pur şi simplu, că eşti, atunci când te trezeşti dimineaţa şi care nu se modifică în timp, oricât balast ai adunat peste ea, ar trebui să te îndemne să îţi pui întrebarea cine eşti. Şi nici întrebarea, nici răspunsul, nu trebuie puse la nivelul conceptual, ci în cel al atitudinii interioare. La nivelul aparenţelor, eşti condiţionat, corpul tău este deja pe moarte din clipa în care te-ai născut, cu fiecare respiraţie te apropii de mormânt şi între cele două momente – al naşterii şi al morţii – se împlineşte (sau poate nu) destinul tău lumesc. Indiferent dacă ai sau nu o menire în această lume profană, conştientizează că e în natura formelor efemere să vină şi să plece, să se nască şi să moară, şi că nimic din ceea ce construieşti, bine sau nu, nu poate dura veşnic şi că, deci, nu te poate face cu adevărat fericit şi liber, nu îţi poate conferi în mod durabil acel sentiment de completitudine pentru care oameni s-au chinuit să inventeze mii de cuvinte, fără a reuşi să-l definească niciodată, pur şi simplu pentru că nu poate fi descris.

Dar dacă atâţia şi atâţia ani ai făcut greşeala de a crede că esenţialmente acest destin lumesc şi această identitate cu nume, corp, sex, funcţie socială şi aceste tone de gânduri zilnice – reprezintă integral cel care eşti tu însuţi, că aceasta este finalitatea, scopul ultim al naşterii tale pe pământ, acum este momentul pentru procesul invers, pentru echilibrarea sacrului şi a profanului în viaţa ta. Or, în ziua în care realizezi că tu eşti de fapt conştiinţa pe care se proiectează lumea şi gândurile şi relaţiile cu ceilalţi şi că, de fapt, în ultimă instanţă, doar conştiinţa că exişti, pură şi simplă, rămâne neschimbată de la o zi la alta, pe când toate celelalte vin şi se duc, vei începe să preiei treptat această stare de auto-conştientizare şi după momentul în care te-ai trezit dimineaţa, încă pentru câteva minute. Gândurile vor apărea ca şi ieri, îţi vei face programul pentru azi cum l-ai făcut şi în ziua precedentă, îţi vei bea cafeaua şi vei pleca apoi la serviciu, dar ceva s-a schimbat radical, întrucât gândurile şi acţiunile tale se vor derula în prezenţa acestei conştiinţe din ce în ce mai autonome. Această stare de conştiinţă – martor, în paranteză fie spus, constituie probabil cea mai importantă descoperire a înţelepţilor Indiei din perioada primelor Upanişade, cu mii de ani înaintea lui Freud, deşi n-ar trebui să fie denumită „descoperire” pentru că e o stare pe care o trăieşte orice om la trezirea din somn, înainte de a începe să gândească şi de a-şi aminti de identitatea lui, creată în jurul existenţei propriului corp. Treptat, dacă perioada de conştiinţă pură dintre somn şi starea de veghe este asumată ca identitate şi începând cu momentul în care gândurile încep să irumpă din inconştient, realizezi că această conştiinţă autonomă eşti tu însuţi şi că tu rămâi neschimbat în timp, deşi toate învelişurile tale (corp, gânduri, identitate socială) se modifică.

Dacă vei fi la un moment dat în stare să acţionezi întreaga zi din ipostaza detaşată de conştiinţă-martor, relaţionarea de tip şef-subordonat nu va mai pune o problemă, pentru că atât şefii, cât şi subordonaţii, deşi poate când citeşti aceste rânduri nu e atât de evident, au în spatele învelişurilor, aparenţelor, funcţiilor şi corpurilor lor, aceeaşi sursă ca şi tine şi vor recunoaşte în tine evoluţia de la inconştienţă la starea de martor. Nu vor fi, poate, capabili să o definească astfel, dar o vor recunoaște, pentru că se află în ei înșiși. Te vei înfuria tot mai rar, vei avea mai multă răbdare, criticile nu te vor mai face să roşeşti, laudele nu te vor mai face fericit, subalternii, în loc să se teamă de tine, te vor admira iar şefii te vor respecta, simţind că îţi îndeplineşti sarcinile din conştiinciozitate, pentru că trebuie să dai cezarului ce este al cezarului, şi nu din teamă; în sinea ta, conştient fiind de propria esenţă, simţi că nimic din toate acestea nu te poate atinge pe tine, cel dinlăuntru.

Şi, deşi poate crezi că nu ştii, tu, în acelaşi timp, totuşi ştii că aşa este, pentru că ai reuşit, sporadic, să te regăseşti în starea de cunoştiinţă pură atât în prezenţa şefilor, cât şi a subalternilor iar ei au fost capabili să simtă o fărâmă din armonia ta, dat fiind că, în esenţă, sunteţi una şi aceeaşi Fiinţă iar cel care, fără nici un motiv aparent, trăieşte un moment de pace în mijlocul unui grup de oameni agitaţi, regăsindu-se pe sine, le transmite acestora o fărâmă din starea lui.